Nu-mi înţeleg încăpăţânarea de a lupta pentru ei, la fel cum nu mă înţeleg de ce tot sper în iubire. Nu reuşesc să cuprind cu gândul menirea mea aici. Cu fiecare clipă care trece îmi dau seama că de fapt sunt doar o umbră a celei care am fost. Acum e numai frica. Frica de mine însămi e cea mai rea dintre toate. Frica de a nu-mi recunoaşte marele defect, acela de a nu ştii să spun nu, indiferent de preţul pe care îl plătesc. Sacrificiile mele sunt cunoscute numai de mine şi de Tine, Dumnezeul meu. Dar şi de îngerii ce-mi privesc suferinţa zi de zi. Continuu să mă întreb până când. Până când voi avea darul răbdării în palmele mele? Până când voi ascunde durerea din sufletul meu? Până când voi gândi că e bine totul atât timp cât ştiu adevărul pe de rost? Vine un alt an şi mă cuprinde teama că va fi aidoma celui care se pregăteşte de plecare. Vine alt an şi ştiu că nimic nu va mai fi la fel. Toată speranţa pe care sufletul meu o simţea în noaptea dintre ani era o rază a scânteii dinlăuntru. Dar m-aş minţi să spun că acum există acea mică rază. M-am minţit repetându-mi că dacă sunt cuminte, ascultătoare, dacă încerc să fac bine, să fiu bună cu toţi cei din jurul meu, dacă nimeni nu va ştii cantitatea de durere adunată, voi fi recompensată într-o zi, nu se ştie cu siguranţă când, cu puţin soare pe strada mea.
Deci privesc marea trecere fără nici o speranţă. De fapt, răul a reuşit să întunece totul, chiar şi ultima rază de mai bine. Uneori mi-aş dori să mă întorc în timp, să pot să prind cumva zâmbetul pe care chipul meu îl purta ca pe un stindard odinioară, copil fiind; vremuri de bucurie, vremuri în care părea că toată lumea e a noastră. De fapt, nu suntem ai lumii şi nici lumea nu e a noastră. Poate că acum înţeleg, abia acum înţeleg. Sunt pionul de pe tabla de şah şi nu contează sacrificiul meu plin de sacrificii. Totul, toată lupta, toată zbaterea mea, toată nădejdea mea în dreptate şi libertate a fost în zadar. E marea trecere dintre ani şi nu sper nimic. Pentru prima dată în viaţa mea.
