Aurora

Sunt linia pe care EL a frânt-o şi a decis să o arunce la capătul lumii. Sunt lacrima ce a curs pe obrazul soarelui şi sunt firava umbră a ultimului cuvânt pe care gura ta l-a rostit. Spirala verde-albastră s-a împleticit în mersul ei câteodată, dar a găsit mereu forţa să renască din propria-i cenuşă, bucurând cu lumina ei privirile îndreptate către ea de departe, de dincolo de ceea ce se cunoaşte. Incredibilul ei dans, precis ca un ceasornic pe care mâinile unui meşteşugar dedicat l-a construit, a colorat stelele a libertate. Există mereu o cale de a reuşi, pentru că atunci când te loveşti de imposibil eşti inspirat şi supravieţuieşti, aşa cum nu te aştepţi niciodată. Sunt forma în care EL a turnat iubire, sunt pleoapa pe care o închizi când durerea ta e prea mare, sunt norul ce te mângâie când toată lumea uită de tine, sunt unda de şoc ce ridică valuri uriaşe în apărarea ta. Febra care-ţi dă de veste că infecţia aşteaptă clipa ta de neatenţie, sunt buzduganul pe care îl aruncă în poarta ta cea dintâi zi a noii tale vieţi. Dar înainte de orice simt că trebuie să ştii că tu eşti aurora mea boreală...

Comoara

Eşti Aer şi te-ai născut pentru a iubi Apa. Ea a fost dintotdeauna Apa ta. Eşti suflet de lumină şi dăruieşti iubirea ta Apei, fără de care atât de greu îţi este să respiri. Ea respiră prin tine.
Nu crede tot, dar înţelege tot ce ochii dinlăuntrul tău pot să vadă! Ea ştie şi te aşteaptă şi pe tine să şti.

Ai săpat ani întregi, convins că vei găsi comoara. Ea ştia că este a ta dintotdeauna. 
Ai descoperit intrarea în fântâna înţelepciunii din care ai băut. Ea ştia că gustul ei va rămâne veşnic pe buzele tale.

Ţi-ai umplut atât corpul, cât şi Sufletul cu Lumina ei. Ea ştie că sunteţi LUMINĂ ÎMPREUNĂ.

Ai ţintit spre perfecţiune, dar ea ştie că nimic nu e perfect.

Destinul tău este să devii Una cu Lumina Apei, şi, da, destinul ei este să-ţi lase lanţurile să cadă. Calea pe care ai mers s-a aflat în mijlocul umbrelor, dar ea te-a eliberat de întuneric.

Ce simplu, ce frumos şi ce albastru eşti Aer, iubirea ei te-a colorat aşa. Cum de nu ai ştiut de protecţia ei? Cum de nu ai văzut că luminează pentru tine? Cum de nu ţi-ai dat seama că în braţele tale, te-a călăuzit spre ea? Misiunea ei e să vindece, să călăuzească, să purifice, să îndrume, să iubească... Dar poate toate acestea, şi mai mult decât atât, pentru că înlăuntrul ei Aerul îi dă viaţă...

Poarta Lupilor Albi

Se ridică iarăşi cei ce se trezesc şi pene dăruite de îngeri au căzut din ceruri la naşterea ei. 
Şi ea era Lup Alb, la fel ca şi ceilalţi, chiar dacă era fată şi strălucea în lumina lunii. 
Călăuzitoare între oameni îi era dat să fie şi o călăuză i-a fost şi ei dăruită, căci greu era urcuşul celor infiniţi dintre oamenii limitaţi. A urmat-o deci şi niciodată singură n-a fost. 
Prin părul ei suferinţele au trecut, dar n-au avut curaj să şi rămână, culoarea ei le alunga. Nenumărate fiinţe şi-au găsit liniştea prin atingerea ei, nefericite făpturi reveneau în clipa în care călăuzirea ei le rostea cuvântul ce dădea viaţă. Se născuse din misterul florii de lumină şi nu aparţinea acestei lumi, era doar înrudită cu ea.
Se răsucea în rănile tuturor şi aştepta apoi, răbdătoare, ca aceştia să se vindece.

Copacii albi îşi întindeau înţeleptele rădăcini şi alungau astfel imensitatea nefericirii. Fructe amare şi frunze otrăvite păreau momentele când nu era ascultată, căci ea lupta să-i vadă pe toţi urcând şi aripile şi le-ar fi dăruit cu bucurie ca să-i vadă sus. Lacrimile ce au săpat adânc îi cereau iertare zilnic, dar recele foc al vieţii dormea aproape şi cu el alături îi elibera pe cei ce erau ţinuţi cu forţa dedesubt. Locuitoare a ultimului templu ALB, avea puterea focului etern. Învăţătoare de oameni i s-a permis să fie şi astfel Calea Albă să le arate lumina din ei. Cu vocea arzând vălul nopţii lumina Adevărul şi niciodată nu tăcea când era vorba de rău. Cei neştiutori aflau că nu trebuie să se teamă căci frica e cea care-i leagă de partea întunecată, iar singurul fir călăuzitor aici le era inima. De la ea ştiau cei înţelepţi că aceia călăuziţi nu se rătăcesc, iar cei care s-au rătăcit nu mai pot găsi calea dreaptă. De la ea, copiii aflau că iubirea e totul şi că n-a rostit mai mult decât ştia că este necesar, căci armonia nu este adusă de cuvinte. Când taci în faţa ta se află înţelepciunea.

Lup Alb era şi ea. Şi locuitoare era. Dar mai ales călăuză cu fire de dus până la capăt era. Cea mai puternică forţă dintre toate era focul ei interior. Uneori, oamenii se sprijină numai pe ceea ce rezistă, deci misiunea ei era să-i sprijine rezistând pentru ei. Ştia că nu toţi ochii văd la fel, că omul este o stea încătuşată şi că doar lupta corp la corp îl poate elibera din chingi. Doar cu trudă steaua din oameni înfloreşte. Şi astfel ea trecea în fiecare clipă stele din oameni prin Poarta Lupilor Albi. Dincolo de poartă, paznicul aşeza stelele într-o formă anume şi binecuvânta călăuza cu un singur CUVANT...

Albă clipă

Mă învelesc în durere şi nu mai am putere să aprind candela pe care vântul a stins-o cu nebunia lui. Mă risipesc pentru că ultima rază de soare m-a rănit când am îndrăznit să sper. Am adunat la vise neîmplinite până când n-am mai avut unde păşi şi m-am împiedicat. Da, am căzut şi apoi m-am ridicat, nu mai sunt însă în acelaşi loc. Lumea nu mai e aceeaşi. Norii pe cer sunt mai aspri, lumina dă lupte intense şi mi-e teamă că va pierde. Un gând trimis de undeva de sus m-a atins pe frunte şi ceaţa transformării şi-a luat misiunea în serios. Coconul se ţese febril, durerea este surdă, dar există, o simt cum se târăşte căci lumina pătrunde până la plăsele. Şi bulgări de tăcere se sparg de umerii mei albi, iar de atât strigăt glasul meu a înlemnit. Valuri imposibil de dus până la capăt mi-au luat cu ele ce aş fi putut pune deoparte şi astfel, la prima zăpadă, voi fi mai fără de povară ca oricând. Ce albă clipă de libertate mă va aştepta la momentul aripilor deschise doar îngerii ce mă veghează cred că ştiu. Dar până la ieşirea din pupă mai e timp cât pentru o ultimă ninsoare de cuvinte împietrite de prea multă aşteptare. Şi am obosit fără să fac nimic, dar am polen pe degete de la albinele surprinse de ger şi cărora le-am citit un psalm de lumină ca să găsească drumul spre casă. Mi-ar plăcea să ştiu că e de ajuns ca să încerc să revin la viaţă. Însă pleoapele mele sunt grele ca plumbul topit pentru replici mărunte şi tabla verde nu mă lasă să mut piesele în ritmul meu. Nu încă. Dar întrezăresc alb, deci sunt în lumină. Întrezăresc un drum, deci tălpile mele de aceea se grăbesc. Întrezăresc diafane aripi şi ştiu că până la mine mai e doar o iarnă de somn. În zăpada ce va curăţa drumul pentru mine văd o prietenă adevărată şi am încredere că totul va fi bine, până la urmă.