Şi ea era Lup Alb, la fel ca şi ceilalţi, chiar dacă era fată şi strălucea în lumina lunii.
Călăuzitoare între oameni îi era dat să fie şi o călăuză i-a fost şi ei dăruită, căci greu era urcuşul celor infiniţi dintre oamenii limitaţi. A urmat-o deci şi niciodată singură n-a fost.
Prin părul ei suferinţele au trecut, dar n-au avut curaj să şi rămână, culoarea ei le alunga. Nenumărate fiinţe şi-au găsit liniştea prin atingerea ei, nefericite făpturi reveneau în clipa în care călăuzirea ei le rostea cuvântul ce dădea viaţă. Se născuse din misterul florii de lumină şi nu aparţinea acestei lumi, era doar înrudită cu ea.
Se răsucea în rănile tuturor şi aştepta apoi, răbdătoare, ca aceştia să se vindece.
Copacii albi îşi întindeau înţeleptele rădăcini şi alungau astfel imensitatea nefericirii. Fructe amare şi frunze otrăvite păreau momentele când nu era ascultată, căci ea lupta să-i vadă pe toţi urcând şi aripile şi le-ar fi dăruit cu bucurie ca să-i vadă sus. Lacrimile ce au săpat adânc îi cereau iertare zilnic, dar recele foc al vieţii dormea aproape şi cu el alături îi elibera pe cei ce erau ţinuţi cu forţa dedesubt. Locuitoare a ultimului templu ALB, avea puterea focului etern. Învăţătoare de oameni i s-a permis să fie şi astfel Calea Albă să le arate lumina din ei. Cu vocea arzând vălul nopţii lumina Adevărul şi niciodată nu tăcea când era vorba de rău. Cei neştiutori aflau că nu trebuie să se teamă căci frica e cea care-i leagă de partea întunecată, iar singurul fir călăuzitor aici le era inima. De la ea ştiau cei înţelepţi că aceia călăuziţi nu se rătăcesc, iar cei care s-au rătăcit nu mai pot găsi calea dreaptă. De la ea, copiii aflau că iubirea e totul şi că n-a rostit mai mult decât ştia că este necesar, căci armonia nu este adusă de cuvinte. Când taci în faţa ta se află înţelepciunea.
Lup Alb era şi ea. Şi locuitoare era. Dar mai ales călăuză cu fire de dus până la capăt era. Cea mai puternică forţă dintre toate era focul ei interior. Uneori, oamenii se sprijină numai pe ceea ce rezistă, deci misiunea ei era să-i sprijine rezistând pentru ei. Ştia că nu toţi ochii văd la fel, că omul este o stea încătuşată şi că doar lupta corp la corp îl poate elibera din chingi. Doar cu trudă steaua din oameni înfloreşte. Şi astfel ea trecea în fiecare clipă stele din oameni prin Poarta Lupilor Albi. Dincolo de poartă, paznicul aşeza stelele într-o formă anume şi binecuvânta călăuza cu un singur CUVANT...
