Albă clipă

Mă învelesc în durere şi nu mai am putere să aprind candela pe care vântul a stins-o cu nebunia lui. Mă risipesc pentru că ultima rază de soare m-a rănit când am îndrăznit să sper. Am adunat la vise neîmplinite până când n-am mai avut unde păşi şi m-am împiedicat. Da, am căzut şi apoi m-am ridicat, nu mai sunt însă în acelaşi loc. Lumea nu mai e aceeaşi. Norii pe cer sunt mai aspri, lumina dă lupte intense şi mi-e teamă că va pierde. Un gând trimis de undeva de sus m-a atins pe frunte şi ceaţa transformării şi-a luat misiunea în serios. Coconul se ţese febril, durerea este surdă, dar există, o simt cum se târăşte căci lumina pătrunde până la plăsele. Şi bulgări de tăcere se sparg de umerii mei albi, iar de atât strigăt glasul meu a înlemnit. Valuri imposibil de dus până la capăt mi-au luat cu ele ce aş fi putut pune deoparte şi astfel, la prima zăpadă, voi fi mai fără de povară ca oricând. Ce albă clipă de libertate mă va aştepta la momentul aripilor deschise doar îngerii ce mă veghează cred că ştiu. Dar până la ieşirea din pupă mai e timp cât pentru o ultimă ninsoare de cuvinte împietrite de prea multă aşteptare. Şi am obosit fără să fac nimic, dar am polen pe degete de la albinele surprinse de ger şi cărora le-am citit un psalm de lumină ca să găsească drumul spre casă. Mi-ar plăcea să ştiu că e de ajuns ca să încerc să revin la viaţă. Însă pleoapele mele sunt grele ca plumbul topit pentru replici mărunte şi tabla verde nu mă lasă să mut piesele în ritmul meu. Nu încă. Dar întrezăresc alb, deci sunt în lumină. Întrezăresc un drum, deci tălpile mele de aceea se grăbesc. Întrezăresc diafane aripi şi ştiu că până la mine mai e doar o iarnă de somn. În zăpada ce va curăţa drumul pentru mine văd o prietenă adevărată şi am încredere că totul va fi bine, până la urmă.