Furtuna trecutului m-a izbit de Muntele Trezirii şi cartea de piatră a vieţii lui mi-a lămurit paşii şovăielnici, ca la început de drum. În acea dăltuire cerul şi-a cernut pulberea adânc şi a adormit o dată cu noi, cărora EL ne-a spus simplu, OAMENI. Am fost cândva rază de soare, apoi lacrimă de stea, m-am înălţat, sămânţă fiind, spre cer, mi-am lăsat fructele să cadă pentru toţi, iar peste câmpia trupului omenesc s-a aşternut uitarea noii vieţi. Din neastâmpăr am încolţit din nou. Din îmbrăţişarea încrederii depline m-am întâmplat încă o dată şi peticele calde încropite altădată au căzut. În plină rană am rănit suferind şi apoi am intrat în furtună. Cântecul culorii ce-mi alina trezirea a hrănit cu lumina lui încurcatele rădăcini ale curajului meu. Târziu, când Muntele Trezirii nu mai spera într-o minune, m-am scuturat şi mi-am rostit sensul. O dată pentru totdeauna.
Nu vreau să tac şi nu mai pot să rabd. Nu vreau să sper şi nu mai pot visa. Nu vreau să uit şi nu mai pot avea. Nu vreau să spun nimic şi NU nu-i vorba mea. Nu cred că viaţa trebuie trăită fiind supus şi cred că am coloana infinitului în trup. Nu vreau să nu iubesc şi merg spre răsărit. Nu vreau vorbe în vânt, nu cred că pot înainta târâş şi nu mai pot să las durerea să mă împingă de la spate.Nu vreau să mai primesc reproşuri de la sufletu-mi şi nu mai pot să mai accept chiar totul. Nu vreau să mai am lacrimi şi nu mai pot să mai rănesc nici perna-mi. Ce este drept e drept şi nu mai vreau să las răul să câştige nici măcar un fir de nisip.
Mi-am luat sufletul in palma dreapta si am incercat sa-i temperez nelinistile. Nu mi-a adresat nici un cuvant si o usoara fisura incepea sa se iveasca undeva, la radacina lui. In jurul meu a fost padure trista si impietrita multa vreme, dar libertatea imi lasase aripile ei in dar si sufletul meu supravietuise. Furtuna puternica a verii mi le-a rupt, iar sufletu-mi a inceput sa impietreasca. O cumplita senzatie de sufocare m-a cuprins si palma dreapta s-a cutremurat cazand. O data cu ea, sufletul meu. Iarba gesturilor de odinioara, crescuta des si verde pana la albastru, mi-a protejat imprastierea si viul meu suflet, pe care raul incearca sa-l atinga impietrindu-l, a gasit remediul in bratele luminii pe care blandetea-i naiva le-a insamantat.
Iubesc durerea. M-am învăţat cu ea şi când încearcă să-mi curgă mierea fericirii prin vene mă doare. Durerea e eficace, e directă şi de la ea ştiu mereu la ce să mă aştept. O cunosc, o ştiu pe de rost, aproape la fel cum nu mi-am ştiut niciodată rostul. Fericirea mă sperie, simt că nu e pentru mine. Suferinţa îmi calmează răbufnirile, paşii, accesele de teamă. E durere şi atunci mi-e bine. Cu partea veselă nu mă pot obişnui. În marea-mi de tristeţe zilnică ştiu să înot, îmi pot bea cafeaua liniştită. În calmul siguranţei pe care tristeţea mi-o dăruieşte ziua mea poate să înceapă. Eu cu fericirea nu mă împac...
