Cântecul culorii

Furtuna trecutului m-a izbit de Muntele Trezirii şi cartea de piatră a vieţii lui mi-a lămurit paşii şovăielnici, ca la început de drum. În acea dăltuire cerul şi-a cernut pulberea adânc şi a adormit o dată cu noi, cărora EL ne-a spus simplu, OAMENI. Am fost cândva rază de soare, apoi lacrimă de stea, m-am înălţat, sămânţă fiind, spre cer, mi-am lăsat fructele să cadă pentru toţi, iar peste câmpia trupului omenesc s-a aşternut uitarea noii vieţi. Din neastâmpăr am încolţit din nou. Din îmbrăţişarea încrederii depline m-am întâmplat încă o dată şi peticele calde încropite altădată au căzut. În plină rană am rănit suferind şi apoi am intrat în furtună. Cântecul culorii ce-mi alina trezirea a hrănit cu lumina lui încurcatele rădăcini ale curajului meu. Târziu, când Muntele Trezirii nu mai spera într-o minune, m-am scuturat şi mi-am rostit sensul. O dată pentru totdeauna.