TU

Curge untdelemn din cuvantul ce ne-a unit in noaptea luminii si masurandu-l ti-am inteles menirea. Mi-am curatat aripile cu rosul vietii in liber zbor si lacrima mea a atins adancimea bucuriei. Mi-esti treapta si mi-e sufletul aparat de crucea iubirii tale ce lasa norii sa rasufle. Din partea drumului alb de atat nisip vesel am primit o veste buna si in bratele tale metamorfoza mea a inceput. Nu plec, nu stau, nu caut, nu gasesc... Iti sunt, ma ai, si sub semnul semintei sfinte adun in urechea ta adevarata mea existenta. Ce comoara se ascunde in pasarea maiastra a treptei ce se lasa calcata doar pentru a da sens unei minuni promise acestei lumi! O treapta formata din doua litere  una langa alta, umar langa umar. TU...

Gândind albastru

Gândind albastru te-am întâlnit pe tine. Culoarea ce ne leagă se scurge stingheră,aşa cum sângele nu ştie să o facă. Pe dunga lui albastru există puţinul necesar doar mie de a fi. N-am leagăn altul în afara stelei care m-a născut şi tăcerile răscolite de albastre cuvinte te-au scos în calea mea. Suflet pereche, avem somn albastru amândouă şi astrul ALB ne-a dat viaţă ca să dăruim iubire. Paşii mei sunt ai tăi şi înotăm albastru acolo unde ne spune luna, în nopţile fierbinţi de iulie. Te recunosc şi în risipa ta de iubire mă recunosc pe mine. Nu-mi amintesc tristeţea când îmi eşti aproape, mă întreb doar de ce nu ne-am întâlnit mai devreme, deşi albastru am gândit atâtea vieţi. Recifuri de corali albaştri ne toarnă în gene presimţiri luminate. Crengi adunate de-a lungul timpului sunt pline de albastru şi nu ard, de aceea în ascunzişul lor mâna mea a găsit puterea de a fi şi dinlăuntrul meu răzbate curajul de a fi femeie. Şi sunt pentru că eşti şi eşti pentru că sunt, ştiind că sfârşitul a fost început. Somn de aburi albaştri ne aduc dimineţile aproape şi las visurile cu tine să mă trezească. Doar astfel rostul îmi este împlinit. Lovit de mult prea multe ori, umărul mi-e totuşi sprijin pentru tine când cei ce înţeleg doar răul se pregătesc de luptă. Aşa că rup din gândurile-mi pline bunuri care să-ţi lumineze calea şi las astrul ALB să-ţi soptească La mulţi ani! De tine mă sprijin când doare, de tine mă prind în zbor, de tine mi-e dor când dispar şi clipa regăsirii e întreagă datorită ţie. Gândind albastru te-am găsit pe tine şi rămân albastră adâncindu-mă sub pleoapa timpului ce astăzi doar nouă se supune.

Marea pamantului intelept

Maslinul atins de plansul de unui inger stia ca o ramura de-a lui va fi rupta pentru nopti de veghe. Si-a inteles menirea si a ingaduit sacrificiul. In miez de zi, muntele sfant a lasat soarele  sa ma cuprinda si cuminte mi-am asezat cuvantul sa adune roua imbratisarii. Blandetea lui mi-a inmiresmat rasuflarea, iar pe umerii pamantului sfant fruntea mi se odihnea. Ape limpezi, ape calme, ape cazute in singuratate au vibrat cand ramura a fost rupta din maslin. De marea pamantului intelept mi-e dor astazi, cand argintul cerului de deasupra ei imi atinge amintirile. L-am inteles iubindu-l, l-am iubit intelegandu-l, l-am meritat amintindu-mi de el. Sufletul meu si-a lasat cascada sa urle in sfanta cadere a iubirii, iar surasul ingerilor mi-a atins cea mai trista zi transformand-o in lumina. Si apa cade inca ocrotindu-ma! Si soarele straluceste inca imbratisandu-ma! Si inca iubesc!

Am timp să luminez

Din chihlimbarul ce curge din cer în fiecare zi, păsări luminate îmi arată ce frunze să culeg. Le desluşesc înţelesul târziu în noapte, când oamenii trec pragul dintre lumi. Le urmăresc cu degetele conturul zimţat al trecutului şi încet, cu ochii închişi, îmi aduc aminte. Le recunosc parfumul, le simt vibraţia înaltă şi mătasea harului lor mă conduce la sertarul în care mi-ai închis amintirea. Nu am fugit atunci fără rost. Alegerea mea a fost corectă. Dar mi-a lipsit curajul de a-ţi spune adevărul. Iubirea mea a trecut prin multe anotimpuri, nefrântă. Dovadă, întâlnirea din această viaţă. Pe pagina albă a cărţii de acum inima mea scrie albastru, cum a făcut-o întotdeauna. Eu sunt cea care sunt acum. Nu mai am timp să sufăr. Nu mai am timp să dau greş, nu mai am timp să fug. Acum am timp doar să luminez. Şi aleg să am curaj să spun că te iubesc chiar dacă voi merge pe calea mea. Nu te pot urma în chenare trasate, nu mai accept alte linii. Am fugit cândva, astăzi încă te iubesc şi ochii mei, de-i vei privi, vor rosti adevărul pe care nu ai fost niciodată pregătit să-l auzi.
Ne-am purtat povara îndelung, de aceea din palmele tale îmi iau astăzi zborul spre ceea ce am ales la început şi am uitat pe parcurs. Lasă-mi iubirea să-ţi crească aripile şi ţie! Şi apoi, alege!

Culoarea

Înainte să înfrunt ce a trecut deja o culoare mă tot trăgea de mână. Voia să o port. Era prea vie pentru mine, aşa spuneam în gândul meu, dar nu ştiam că ea mă auzea. A zâmbit la gândul meu şi a tăcut aşteptând. Mă complăceam în griul zilnic, purtând tot ce era mai negru. Culoarea îşi pierduse sensul. Gânduri la fel de negre curgeau pe umeri ca nişte şerpi triumfători şi plini de venin. Se înfiorau florile la trecerea mea, iar animalele mă ocoleau. Eram prea oarbă ca să înţeleg că de la mine venea întunericul. A venit apoi ziua în care culoarea a vorbit. Ploua şi am deschis umbrela, iar lumea a zâmbit privindu-mă. Umbrela mea era cel mai frumos mac ud văzut vreodată. Roşul îmbrăcase umbrela, iar aceasta se îmbujorase de emoţie. Aşa frumoasă nu fusese niciodată. Am înţeles atunci că şi orbii vedeau mai bine decât mine. A fost ziua în care am îmbrăcat lumina şi am acceptat iarăşi culorile în viaţa mea. Mâinile mele se contopesc în culoarea dansului vieţii şi am înţeles că niciodată nu e prea târziu să fii tu însăţi. Puteam picta fără să îmi fie teamă că risipesc culoarea, puteam iubi fără să mă gândesc dacă înapoi primesc ceva. Pur şi simplu trăiam, respiram, iubeam dăruind lumii culoarea mea. Culoarea inimii mele face inimile tuturor să zâmbească şi ştiu că toţi şerpii gândurilor negre au ars la atingerea ei.

Oraş înaintea ploii

Deşi mâinile pictorului erau legate de neputinţă, a reuşit să picteze oraşul înainte de căderea ploii. Deşi picioarele-i erau adânc înfipte, a cutreierat oraşul înainte ca tăcerea să se aştearnă. Pictorul şi-a dat seama că nu mai avea nimic de pierdut. Abia atunci a învăţat ce este zborul. Când leucoplastul aplicat peste rănile lui agresau ochii celorlalţi, a uitat de durerea cumplită şi şi-a întins mai aprig aripile. Oraşul a dat contur primei scormoniri dincolo de stelele ce i-au ars retina cu iubirea lor. Oraşul i-a rotunjit suferinţa primei dezamăgiri şi tot el i-a prins lacrima dintâi în palme. Cu oraşul lui, mână-n mână, a văzut primul film şi cu el a aşezat ordine în muzica nevăzutelor culori ale parcului prin care s-a plimbat şi se îndrăgostea de fiecare clipă certându-se cu timpul. A revenit astăzi în acel parc şi l-a rugat să-l ierte că a uitat de el o vreme. Ochii lui i-au zâmbit şi în ei a zărit fărâma lui de cer, libera lui devenire. Parcul i-a înţeles plecarea, i-a înţeles trezirea şi ca mulţumire pictorul i-a dăruit inspiraţia. Atingerea divină l-a colorat şi răsuflarea lui s-a răsfrânt pe pânza lui pentru totdeauna. Acum ploaia tăcea admirând oraşul din tabloul pictorului. Nu-l recunoscuse. Oraş înaintea ploii, cetatea lui veche, înţeleaptă prietenie.