Deşi mâinile pictorului erau legate de neputinţă, a reuşit să picteze oraşul înainte de căderea ploii. Deşi picioarele-i erau adânc înfipte, a cutreierat oraşul înainte ca tăcerea să se aştearnă. Pictorul şi-a dat seama că nu mai avea nimic de pierdut. Abia atunci a învăţat ce este zborul. Când leucoplastul aplicat peste rănile lui agresau ochii celorlalţi, a uitat de durerea cumplită şi şi-a întins mai aprig aripile. Oraşul a dat contur primei scormoniri dincolo de stelele ce i-au ars retina cu iubirea lor. Oraşul i-a rotunjit suferinţa primei dezamăgiri şi tot el i-a prins lacrima dintâi în palme. Cu oraşul lui, mână-n mână, a văzut primul film şi cu el a aşezat ordine în muzica nevăzutelor culori ale parcului prin care s-a plimbat şi se îndrăgostea de fiecare clipă certându-se cu timpul. A revenit astăzi în acel parc şi l-a rugat să-l ierte că a uitat de el o vreme. Ochii lui i-au zâmbit şi în ei a zărit fărâma lui de cer, libera lui devenire. Parcul i-a înţeles plecarea, i-a înţeles trezirea şi ca mulţumire pictorul i-a dăruit inspiraţia. Atingerea divină l-a colorat şi răsuflarea lui s-a răsfrânt pe pânza lui pentru totdeauna. Acum ploaia tăcea admirând oraşul din tabloul pictorului. Nu-l recunoscuse. Oraş înaintea ploii, cetatea lui veche, înţeleaptă prietenie.
