Culoarea

Înainte să înfrunt ce a trecut deja o culoare mă tot trăgea de mână. Voia să o port. Era prea vie pentru mine, aşa spuneam în gândul meu, dar nu ştiam că ea mă auzea. A zâmbit la gândul meu şi a tăcut aşteptând. Mă complăceam în griul zilnic, purtând tot ce era mai negru. Culoarea îşi pierduse sensul. Gânduri la fel de negre curgeau pe umeri ca nişte şerpi triumfători şi plini de venin. Se înfiorau florile la trecerea mea, iar animalele mă ocoleau. Eram prea oarbă ca să înţeleg că de la mine venea întunericul. A venit apoi ziua în care culoarea a vorbit. Ploua şi am deschis umbrela, iar lumea a zâmbit privindu-mă. Umbrela mea era cel mai frumos mac ud văzut vreodată. Roşul îmbrăcase umbrela, iar aceasta se îmbujorase de emoţie. Aşa frumoasă nu fusese niciodată. Am înţeles atunci că şi orbii vedeau mai bine decât mine. A fost ziua în care am îmbrăcat lumina şi am acceptat iarăşi culorile în viaţa mea. Mâinile mele se contopesc în culoarea dansului vieţii şi am înţeles că niciodată nu e prea târziu să fii tu însăţi. Puteam picta fără să îmi fie teamă că risipesc culoarea, puteam iubi fără să mă gândesc dacă înapoi primesc ceva. Pur şi simplu trăiam, respiram, iubeam dăruind lumii culoarea mea. Culoarea inimii mele face inimile tuturor să zâmbească şi ştiu că toţi şerpii gândurilor negre au ars la atingerea ei.