Intelepciune vindecatoare

Nimic nu parea sa fi tulburat muntii. Trecusera cateva sute de ani, dar cerul era la fel de albastru, pasarile cantau cu aceeasi dorinta de viata, norii cerneau picaturi sa ude iarba si holdele de grau mai aurii ca floarea soarelui, ce-si astepta in fiecare dimineata iubitul.

Un baiat de 8 ani, subtire ca o trestie si cu gandurile ratacite, se juca in curtea din care muntii se vedeau in toata splendoarea. Pe baietel il fascina verdele pe care-l vedea dimineata. Credea ca daca mama si verisoara l-ar fi lasat ar fi descoperit cine stie ce comori prin acel verde. Poate chiar tezaurul acela despre care toti spuneau ca este al unui mare rege dac. Gabriel era numele lui. Joaca lui a fost insa intrerupta de aparitia unchiului. Intra in casa, grabit, iar Gabriel ramase afara cu verisoara lui. La inceput au vrut sa alerge, dar ceva i-a oprit. Era o putere nevazuta ce-i tintuia pe iarba din fata casei, langa fereastra deschisa. Discutia dintre mama lui si unchi ajunse la urechile lui Gabriel. Intelese ca celalalt unchi, ce fusese inchis la Canal,  avea suferinte cumplite carora nici un medic ne le gasise remediul. Unchiul care venise era notar, deci om cu carte si minte multa. Nu credea in leacurile babesti. Auzise de Vraciul din munti si se sfatuia cu mama lui Gabriel daca merita incercata si acea solutie. Mama ii sopti ca nu degeaba i-a venit tocmai lui ideea, el care nu credea in acest soi de vindecare. Unchiul promise ca se va interesa si ca va veni mai pe seara. Dupa foarte putin timp a sosit cu un munte de om, lat in spate si tacut, ciudat in felul lui. Amandoi l-au pus in masina pe unchiul bolnav si baiatul se holba la zdrahonul ce-i acaparase parca toata suflarea. Namila se opri, arunca blana ce-i atarna pe umeri la locul ei si-i spuse unchiului ceva la ureche. Ce au vorbit cu mama lui Gabriel, acesta nu afla niciodata, dar in cateva minute avea desaguta gata de drum. El care nu se ducea nici la paine fara mama lui privea de pe bancheta din spate fascinat la namila care-l tinea in brate. Nu reusea sa-si ia ochii de la aceasta, parca o vraja il forta sa priveasca nemiscat in ochii ce-i aminteau de padurea verde ce o vedea in fiecare dimineata.  Nu avea nici o urma de regret ca plecase de acasa in aceasta incredibila aventura.

Am mers vreme indelungata, au trecut de Biserica Mare. Ce stia el unde merge atunci? Habar n-avea. Tot ce vedea erau ochii muntelui de om, in bratele caruia adormi in curand. Se trezi in intuneric, intr-o grota unde lumina o limba de foc, iar in jurul lui erau unchiul, namila uimitoare, verisoara lui si o fiinta parca din alt timp! Era batran, batran si avea o barba alba. Unchiul bolnav nu se zarea nicaieri. Lui Gabriel ii era teama de intuneric, mama lui ii lasa mereu aprinsa o lumina, dar acum nu-i era frica deloc. Uitase ce insemna frica. Batranul era cu spatele, nu putea sa-l vada pe Gabriel care era treaz si privea spre ei. Dar auzi o voce parca din strafunduri. “No, s-o trezit tancul”…

Inlemni. Era ceva parca neuman. Nu simtea insa spaima. Atunci s-a ridicat verisoara lui si i-a spus ca e nevoie de ei. Trebuia sa ajute la vindecarea unchiului lor intr-un anume fel. Gabriel nu recunoscu la inceput vocea verisoarei, parea alta. Ce nu avea Gabriel de unde sa stie era ca vindecarea cerea un suflet pur de baiat si o fecioara. Muntele vazuse ca nu era inca murdarit sufleteste. Iar somnul era initierea de care nu a fost constient si pe care vreme indelungata o va uita.

Vreme de doua saptamani, 14 zile au stat acolo. In tot acest timp, Batranul ii ruga sa culeaga ierburi de la rasaritul soarelui la apus. Gabriel nu stia ce culege, dar nu gresea niciodata. Le aducea la vatra unde verisoara lui le fierbea intr-un ceaun mare. Imediat cum fiertura era gata, nu se stie de unde aparea muntele de om, lua ceaunul si disparea cu Batranul dupa el. Devenea uneori invizibil, iar Gabriel intre timp stia ca orice vndecator, orice saman are aceasta putere.

El si verisoara lui mancau la randu-le fierturi gustoase, care ii creau o stare de bine, de liniste si caldura. Stia ca mama Pamant asta facea pentru ei. Nu a facut baie niciodata la firul de apa curat si limpede din grota, dar nu se simtea murdar. Spatiul de acolo era sacru. Verisoara lui mirosea a smirna si mosc, nimeni nu vorbea, dar toti faceau ceea ce trebuia intr-o ordine fireasca. Gabriel aducea vreascuri de la gura grotei, pe care le aducea cineva, fara ca el sa stie cine, cert era ca stia cu ochii inchisi de unde sa le ia. Verisoara fierbea mereu, iar Batranul mosmondea in jurul focului si mesteca mereu ceva. Se uita doar la Gabriel si acesta facea ca si cum ar fi primit un ordin mental. Era convins ca nu oricine putea trece printr-o astfel de aventura. Nici nu mai stiau ce este cu ei, de parca dintotdeauna acest ritual era urmat la infinit. Nu mai stia cand a iesit din grota, dar era tot noapte. La intrare tatal verisoarei astepta. Nu-l chemease nimeni, dar el stia ca trebuia sa vina.  Era Luna plina. Amandoi unchii erau langa Gabriel si verisoara lui. Pentru o perioada, muntele de om acoperit cu o blana de Lup ii conduse. Spunea o poveste despre daci. Despre libertate, un mare zeu, un Lup, despre Vraciul Alb si a incheiat spunandu-si numele, Uros. Gabriel tinu minte numele in timp ce auzea in jurul lui Lupii si bufnitele, le vedea ochii sticlind in tufisuri. Luna parca il mangaia cu lumina ei, iar el nu mai simtea oboseala, nici ca mergeau de cateva ore bune prin munti. La un moment dat s-au oprit. Era o poienita luminata in galben stralucitor. S-au aaezat pe niste pietre care erau de la inceputul lumii acolo, iar muntele de om vorbea de daci si de Zamolxe, de steagul dacilor in forma de Lup si Gabriel simtea ca langa el respire unul. Chiar ii spuse verisoarei ca el poate jura ca un Lup se uita la el. I-a simtit mirosul salbatic si s-a infiorat, dar nu de frica. Apoi au inceput sa mearga iar, o eternitate parca. Gabriel revedea clipa in care parasise grota, iar la plecare Batranul ii rostise cateva cuvinte ciudat asupra. Parca acel Batran era acolo dintotdeauna!

Oamenii povestesc in soapta tainica despre un spirit al muntilor care ii apara pe moti. Gabriel adormi pe drumul spre casa. Visul lui nu era unul lasat la voia intamplarii. Vraciul Alb ii darui puterea de a face dreptate, de a le arata celorlalti unde e binele si unde este raul. Vindecarea insa nu i-o darui lui Gabriel, ci unei fete cu pielea alba ca lumina lunii… In acel vis, baiatul vazu ca este in fapt un Lup albastru ce-si pierduse mirosul de cand coborase printre oameni. Fata cu pielea alba ii spuse sa nu caute drumul spre grota gandind ca un om, ci sa-si aduca aminte ca este Lup. Doar asa drumul va fi gasit. Trebuia doar sa-si aminteasca cine era si astfel va reveni la forma initiala.

Gabriel deschise ochii, trecusera de doua ori 7 zile de cand plecase de acasa, dar nu va uita aceasta aventura, spunea atunci…. Si totusi.

Uitarea se asternu. Unchiul lui a mai trait 24 de ani. La vremea cand implini 40 de ani, Gabriel isi aminti. Daca a uitat de Batran, Gabriel nu l-a uitat niciodata pe muntele de om numit Uros si nici despre daci.

“Stii, nu-i asa?”

”Da”.

“Da, Vraciule Alb. El este. Lupul tau albastru. La fel de salbatic si insetat de dreptate. La fel de ranit, ca atunci.”

“Nu mai e menirea ta de aceasta data, Uros.”

“Stiu, Vraciule Alb. E a ei. “

“Da. Acum e bine. L-am vazut. Am zarit-o si pe ea. Sunt in pragul intalnirii si se bucura de ea.”

Gabriel visa iar. Fata cu pielea alba era langa el si rana lui era vindecata….

De undeva, din Tinutul Lupilor, o soapta incuviinta …

Gabriel se trezi cu o raza care-i zambea la geana deschisa de sarutul fetei de langa el. Era liniste, era cald, era pace, era iubire si era vindecare…

Puterea Vietii

Pe Muntele Increderii depline cresc flori ce-si schimba culoarea. Sunt cioburi sparte peste tot si ca sa le culegi trebuie sa uiti de incaltari, sa fii descult si sa lasi increderea sa te calauzeasca. Pe Muntele Increderii depline sunt spini cu seva veninoasa, sunt crengi uscate ce te pot rani, sunt vise pierdute, sunt umbre tacute, sunt idei moarte in fasa. Doar increderea este stapana aici, iar daca inima ti-e deschisa si iubire esti pe dinauntru nu poti decat acestea sa intalnesti. De tine depinde... Daca ravnesti la flori doar pentru a te lauda cu ele, cerul se va sparge in bucati si ochii iti vor fi raniti; de flori vrei sa daruiesti, doar ca sa castigi renume, cu liane iesite din pamant vei fi legat pe veci de el. Nu poti sa atingi flori de gandurile nu-ti sunt potrivite. Florile isi schimba culorile la fiecare gand. E bunatate si caldura in seva lor si ca orice floare au nevoie de iubire si lumina sa traiasca. Nu poti sa ajungi la ele de puterea vietii n-o cunosti. Sa te intalnesc pe tine, dragul meu, aveam nevoie. Trei flori mi-ai daruit in visul nostru cel dintai si trebuia sa le culeg cu mana mea. Pe Muntele Increderii depline am urcat desculta stiind ca doar iubire sunt. Dorul tau imi invelea trupul si nici un spin nu ma putea atinge. Dezamagiri nenumarate incercau sa ma raneasca, dar n-am vazut nimic in afara ta. Increderea m-a calauzit pana la gradina in care florile nu aveau culoare. In dreptul Portii, un paznic a vrut sa ma intrebe ce caut, dar s-a oprit caci privirea mea ii spunea totul. Din marea de cuvinte pe care sufletul tau o asterne am ales doar trei si le-am asezat in palmele paznicului ca plata. O liniste de viscol se asternuse peste fire si dincolo de Poarta florile au prins a se colora. Gandurile mele treceau pe deasupra lor si fascinata le urmaream jocul de lumini. Erau atat de frumoase incat nu am vrut sa le rup si le-am daruit cel mai frumos dar pe care il credeam posibil... Viata. Puterea Vietii nu poate fi descrisa in cuvinte. Am ales sa le las sa traiasca si nu sa le culeg. Sa-mi ierti alegerea, iubitul meu, nu pot lasa iubirea deplina dintre noi sa aiba temelie moartea unor flori!, am spus in gandul meu si in acea clipa am fost rasplatita de Incredere, caci Muntele m-a luat in brate si m-a adus la tine.

Lumina care va veni

Mi-e mestesugul cunoscut, ce-i drept nu multi pot aseza cuvinte ce-si dau duhul in altele ce se nasc in aceeasi clipa. Am risipit destule vorbe si destul timp din ce aveam, dar gata! De acum voi lua din ce-i prea plin in suflet si in minte si voi asterne in Cartea Vietii nemuritoarea-mi iubire pentru tine. Au fost atatia care au inteles gresit ce mestesugu-mi presupune, nu sunt viermi in crisalide, asteptand sa renasca fluturi, sunt rame care cred ca zboara si ca viata lor e sfanta. Sunt ceea ce s-ar putea numi duhoare, copii care copiaza din ceea ce lumina lumineaza altii. Nu-ti fie teama, nu judec, dar nu cred in schimbare! Poate parea ca unii lupta sa aduca dreptate in lume, poate parea ca se gandesc la binele celor de langa ei, dar sunt simpli, si nu in sensul bun, caci tot ce este simplu e frumos, stiu de la tine. Nici profunzime nu au desi ei cred ca da si se hranesc cu seva buruienilor ce cresc la margine de drum. Florile de camp nu se lasa culese, de aceea se ofilesc atat de repede, caci nu suporta sclavia. Sunt iubitoare ale libertatii. A libertatii de a inflori stiind ca nimeni nu le va culege, infloresc pentru ele insele, descoperind frumusetea data de Sus in interiorul lor. Si oamenii ar trebui sa faca la fel, dar le este greu. Vor veni zile de intuneric si va trebui sa luminam. Ca sa luminam avem nevoie de curatenie, iar pentru a curata avem nevoie sa ardem tot ce nu ne mai trebuie, indiferent cat de greu ne este. FOCUL curata, arde, vindeca. Mestesugul meu presupune deci sa adun din prea plinul sufletesc si Cartea Vietii nemuritoarei mele iubiri pentru tine o vei citi in ziua cand intunericul va veni. Lumina vei avea, iubitul meu, destula! Floare de camp sunt si infloresc inlauntrul meu, caci am primit aceasta binecuvantare de Sus. Ce cred cei ce raman in intuneric despre seva mea, e doar tacere pentru urechile mele. Dar mi-ar fi placut sa stiu ca si ei vor inflori la lumina care va veni...

Strigat

Cand simt durerea, iau forma pietrelor si ma afund in ele. Pe mine poti construi o piramida si astfel lumea intreaga o pot sustine cu iubirea mea. Suratele mele pietre ma cunosc prea bine si stiu ca pot respira in ritmul lor si alung inchinatorii cu tacerea mea. Abia atunci au parte de liniste si ele. Din lunga-mi adormire printre ele, m-am trezit la auzul glasului tau si ca sa pot sa plec din locul in care impietrisem am cautat o piatra de forma mea. La inceput nu am reusit sa fac vreun pas. Trupul mi-era uimit si bucuros ca se trezea. Cuvantul rostit de tine la solstitiu, cand ai aflat ca iarna va curata prea multe suflete, a ajuns la mine caci astfel de stele era sortit si amaraciunea care m-a impietrit a devenit senina dintr-odata. Stiai ca frigul vine peste lume, stiai de mine unde sunt si mai ales ca daca vei rosti cuvantul ma vei trezi din somn si spre tine voi face primul pas. Poate ca par tulburata, poate ca sunt ametita de lungul somn, poate ca-mi pare o amagire strigatul tau, dar nu ma pot minti ca nu te simt. Te simt atat de aproape, te simt in mine, cheie de demult, te simt zburand, te simt iubindu-ma, te simt...

Se-nalta vantul, dragul meu, iar viata merge mai departe, e timpul nostru astazi, timp pentru trait. Iti amintesti, chiar inainte sa fim fiinte omenesti, stropi de apa vie, priveam cu jind la ceea ce iubire vedeam si eu, si tu. Dorinta ne-a auzit-o si astfel unul pentru altul ne-am nascut. Ti-a fost strigatul puternic daca din piatra m-ai trezit la viata si daca stii care e drumul, daca stii cat stii ca stii, nu rosti nimic, nu trebuie, intelegi ca stiu ca stii. Unde esti tu mi-e infinit, unde respiri mi-e dor sa fiu si eu, deci astazi am sa-ti bat la usa si am venit ca ai strigat si te iubesc...

In tine vad destul de multe vise

Privesc la tine in suflet si vad atatea lacrimi supuse ce bucuria au uitat s-o planga. Si inlauntrul tau, iubite, am intrezarit ceea ce inima mea se cheama. Cum a ajuns acolo? Pentru o clipa am crezut ca nu o vrei, dar mi-am dat seama ca m-am inselat. In tine ma regasesc si totusi nu ma caut, in tine vreau sa fiu ca sa traiesc, de aceea am sa curat tot ce a fost durere si lacrimilor tale am sa le cant un cantec strengaresc. Si vor pleca, stiu sigur ca acolo unde sufletul respira lumina si unde iubirea e stapana lacrimile mor pe rand, de dorul durerii. Si daca se vor vrea a curge iarasi, ochii mei prin tine vad si vor plange in locul alor tai. Si bantuite daca vor fi de ura razele lunii ce cad pe trupurile noastre inlantuite sa nu te sperii, te invesmantez in mine si aparat vei fi. Te-am asezat pe fruntea mea, iubite, precum laurii pe tamplele castigatorilor antichitatii, e dulce vinul iubirii tale si te visez fara de busuioc sub perna. In somn adanc ma cufund la tine in brate si ochilor divina desfatare le daruiesc caci luna stie ca sunt foc si tu la fel. Regasirea noastra ma recompune pas cu pas si cu tine sunt aici, acum, acolo si oriunde. Pleaca unde te cheama viata, poti vindeca si poti dezlega, caci acesta ti-e harul! Pleaca in alte timpuri daca vrei! Fii unde vrei caci timpul ti-e dat sa fie al tau si numai tu poti alege ce ti-e dat! Timpul insa este iubirea mea toata caci in tine vad destul de multe vise...

Acolo

Acolo unde curge paraul Adevarului doar oameni buni si drepti pot locui.
Acolo unde Padurea lasa vantul sa o mangaie pentru ca fiecare fiinta ce o locuieste sa vada cerul nu vei gasi pe cineva sa minta sau sa faca rau.
Acolo unde un suflet de lumina creeaza este un loc aparte numit Sus. E locul unde viata trecuta redevine viata si unde tot ce este iubire se incarca tot cu acelasi sentiment.
Acolo unde malul se simte imbratisat de apa, acolo unde soarele traieste si alearga din cand in cand descult, acolo unde zanele danseaza la orice rascruce si te ating cu mainile pe crestet sa te binecuvanteze...
Acel acolo este locul unde casa mea a vrut sa stea cu fata la a ta. Acel acolo este locul unde am copilarit privindu-ne in ochi si zi si noapte. Acel acolo este locul in care am mers iarna la colindat si vara la scaldat, primavara la topit zapada intre palme pentru ca ghioceii sa rasara mai repede si toamna la sarutat de frunze cazute pentru o cauza dreapta.
Acolo este locul nostru, acolo este pamantul in care semintele iubirii au dat rod bogat, acolo este locul in care stramosii nostri si-au ingropat cea mai de pret comoara interioara. Acolo am invatat sa calarim caii stand drept, acolo am ascultat imbratisarile vantului si cantecele pasarilor albe, acolo mi-ai atins inima cu a ta si acolo ne-am sarutat intaia oara.
Nu-i este dat oricui sa locuiasca pe acest taram, insa sperante mai avem ca pe langa noi si alti oameni se vor trezi si vor pasi in el. Ca sa fim siguri, le lasam mereu un felinar aprins pe prispa si ganduri bune le trimitem sa aiba cu se hrani pe drum, iar langa casele noastre e loc din belsug sa alerge copiii si sa inalte zmee.
Ne tinem de mana eu cu tine de cand ne stim, atat de strans incat poti alerga intreaga zi prin padure fara mine, dar ma poti simti. Asa ca suntem amandoi in asteptarea celor ce vor intelege ca libertatea de a fi este si cea de a iubi...

Te rostesc in fiecare dimineata

Rosteste-ma in fiecare dimineata, asculta-mi cerul sa vezi daca este senin, priveste-mi tristetea in ochi si alung-o caci ai puterea, stiu, doar tie ti-a fost data! Am alergat spre tine si cand sa te cuprind mi-am dat seama ca ma indepartam. De aceea ma durea urechea, de aceea dorul imi zvacnea in timpane, doar plansul meu te mai calauzeste sa ajungi la scara rostului acestui inceput de an. Sunt iarasi langa tine, sunt iarasi pasul tau spre infinit, esti iar acel sens unic pentru mine si esti ametitorul cuvant ce-mi intregeste fiinta. Covarsitoare desprindere de moarte e viata, suflet drag, iar prinderea noastra are timpul oprit la astazi. N-am sa mai fug si n-am sa te las sa pleci, pentru ca noi doi nu ne putem ascunde, avem un sens pe care trebuie sa-l randuim si nu e nevoie sa rostesti nimic din tot ce stii. Nu vreau, in schimb, sa uiti ca esti linistea gandurilor mele, esti focul verii care va veni in vatra caminului ce ne asteapta la iarna viitoare si esti semnul pe care il apar de frig si de inghet cu lacrima dorintei mele fierbinti de a lecui. Am sa vindec clipele pierdute, am sa pansez cu zambete zgarieturi firesti, am sa-ti sarut rana lasata dintr-o joaca si liniile din palmele tale le voi indrepta spre mine. Ieri si maine ce rost au cand doar astazi e ritmul nostru simplu, firesc? Eu astazi si tu astazi, conjuga-ma si te conjug, ne este data amandurora puterea de a iubi profund si a ne implini. Eu te rostesc in fiecare dimineata si te ascult sa vad daca cerul ti-e senin, privesc tristetea ta direct in fata si am curaj sa-ti spun ca te iubesc...