Nimic nu parea sa fi tulburat muntii. Trecusera cateva sute de ani, dar cerul era la fel de albastru, pasarile cantau cu aceeasi dorinta de viata, norii cerneau picaturi sa ude iarba si holdele de grau mai aurii ca floarea soarelui, ce-si astepta in fiecare dimineata iubitul.
Un baiat de 8 ani, subtire ca o trestie si cu gandurile ratacite, se juca in curtea din care muntii se vedeau in toata splendoarea. Pe baietel il fascina verdele pe care-l vedea dimineata. Credea ca daca mama si verisoara l-ar fi lasat ar fi descoperit cine stie ce comori prin acel verde. Poate chiar tezaurul acela despre care toti spuneau ca este al unui mare rege dac. Gabriel era numele lui. Joaca lui a fost insa intrerupta de aparitia unchiului. Intra in casa, grabit, iar Gabriel ramase afara cu verisoara lui. La inceput au vrut sa alerge, dar ceva i-a oprit. Era o putere nevazuta ce-i tintuia pe iarba din fata casei, langa fereastra deschisa. Discutia dintre mama lui si unchi ajunse la urechile lui Gabriel. Intelese ca celalalt unchi, ce fusese inchis la Canal, avea suferinte cumplite carora nici un medic ne le gasise remediul. Unchiul care venise era notar, deci om cu carte si minte multa. Nu credea in leacurile babesti. Auzise de Vraciul din munti si se sfatuia cu mama lui Gabriel daca merita incercata si acea solutie. Mama ii sopti ca nu degeaba i-a venit tocmai lui ideea, el care nu credea in acest soi de vindecare. Unchiul promise ca se va interesa si ca va veni mai pe seara. Dupa foarte putin timp a sosit cu un munte de om, lat in spate si tacut, ciudat in felul lui. Amandoi l-au pus in masina pe unchiul bolnav si baiatul se holba la zdrahonul ce-i acaparase parca toata suflarea. Namila se opri, arunca blana ce-i atarna pe umeri la locul ei si-i spuse unchiului ceva la ureche. Ce au vorbit cu mama lui Gabriel, acesta nu afla niciodata, dar in cateva minute avea desaguta gata de drum. El care nu se ducea nici la paine fara mama lui privea de pe bancheta din spate fascinat la namila care-l tinea in brate. Nu reusea sa-si ia ochii de la aceasta, parca o vraja il forta sa priveasca nemiscat in ochii ce-i aminteau de padurea verde ce o vedea in fiecare dimineata. Nu avea nici o urma de regret ca plecase de acasa in aceasta incredibila aventura.
Am mers vreme indelungata, au trecut de Biserica Mare. Ce stia el unde merge atunci? Habar n-avea. Tot ce vedea erau ochii muntelui de om, in bratele caruia adormi in curand. Se trezi in intuneric, intr-o grota unde lumina o limba de foc, iar in jurul lui erau unchiul, namila uimitoare, verisoara lui si o fiinta parca din alt timp! Era batran, batran si avea o barba alba. Unchiul bolnav nu se zarea nicaieri. Lui Gabriel ii era teama de intuneric, mama lui ii lasa mereu aprinsa o lumina, dar acum nu-i era frica deloc. Uitase ce insemna frica. Batranul era cu spatele, nu putea sa-l vada pe Gabriel care era treaz si privea spre ei. Dar auzi o voce parca din strafunduri. “No, s-o trezit tancul”…
Inlemni. Era ceva parca neuman. Nu simtea insa spaima. Atunci s-a ridicat verisoara lui si i-a spus ca e nevoie de ei. Trebuia sa ajute la vindecarea unchiului lor intr-un anume fel. Gabriel nu recunoscu la inceput vocea verisoarei, parea alta. Ce nu avea Gabriel de unde sa stie era ca vindecarea cerea un suflet pur de baiat si o fecioara. Muntele vazuse ca nu era inca murdarit sufleteste. Iar somnul era initierea de care nu a fost constient si pe care vreme indelungata o va uita.
Vreme de doua saptamani, 14 zile au stat acolo. In tot acest timp, Batranul ii ruga sa culeaga ierburi de la rasaritul soarelui la apus. Gabriel nu stia ce culege, dar nu gresea niciodata. Le aducea la vatra unde verisoara lui le fierbea intr-un ceaun mare. Imediat cum fiertura era gata, nu se stie de unde aparea muntele de om, lua ceaunul si disparea cu Batranul dupa el. Devenea uneori invizibil, iar Gabriel intre timp stia ca orice vndecator, orice saman are aceasta putere.
El si verisoara lui mancau la randu-le fierturi gustoase, care ii creau o stare de bine, de liniste si caldura. Stia ca mama Pamant asta facea pentru ei. Nu a facut baie niciodata la firul de apa curat si limpede din grota, dar nu se simtea murdar. Spatiul de acolo era sacru. Verisoara lui mirosea a smirna si mosc, nimeni nu vorbea, dar toti faceau ceea ce trebuia intr-o ordine fireasca. Gabriel aducea vreascuri de la gura grotei, pe care le aducea cineva, fara ca el sa stie cine, cert era ca stia cu ochii inchisi de unde sa le ia. Verisoara fierbea mereu, iar Batranul mosmondea in jurul focului si mesteca mereu ceva. Se uita doar la Gabriel si acesta facea ca si cum ar fi primit un ordin mental. Era convins ca nu oricine putea trece printr-o astfel de aventura. Nici nu mai stiau ce este cu ei, de parca dintotdeauna acest ritual era urmat la infinit. Nu mai stia cand a iesit din grota, dar era tot noapte. La intrare tatal verisoarei astepta. Nu-l chemease nimeni, dar el stia ca trebuia sa vina. Era Luna plina. Amandoi unchii erau langa Gabriel si verisoara lui. Pentru o perioada, muntele de om acoperit cu o blana de Lup ii conduse. Spunea o poveste despre daci. Despre libertate, un mare zeu, un Lup, despre Vraciul Alb si a incheiat spunandu-si numele, Uros. Gabriel tinu minte numele in timp ce auzea in jurul lui Lupii si bufnitele, le vedea ochii sticlind in tufisuri. Luna parca il mangaia cu lumina ei, iar el nu mai simtea oboseala, nici ca mergeau de cateva ore bune prin munti. La un moment dat s-au oprit. Era o poienita luminata in galben stralucitor. S-au aaezat pe niste pietre care erau de la inceputul lumii acolo, iar muntele de om vorbea de daci si de Zamolxe, de steagul dacilor in forma de Lup si Gabriel simtea ca langa el respire unul. Chiar ii spuse verisoarei ca el poate jura ca un Lup se uita la el. I-a simtit mirosul salbatic si s-a infiorat, dar nu de frica. Apoi au inceput sa mearga iar, o eternitate parca. Gabriel revedea clipa in care parasise grota, iar la plecare Batranul ii rostise cateva cuvinte ciudat asupra. Parca acel Batran era acolo dintotdeauna!
Oamenii povestesc in soapta tainica despre un spirit al muntilor care ii apara pe moti. Gabriel adormi pe drumul spre casa. Visul lui nu era unul lasat la voia intamplarii. Vraciul Alb ii darui puterea de a face dreptate, de a le arata celorlalti unde e binele si unde este raul. Vindecarea insa nu i-o darui lui Gabriel, ci unei fete cu pielea alba ca lumina lunii… In acel vis, baiatul vazu ca este in fapt un Lup albastru ce-si pierduse mirosul de cand coborase printre oameni. Fata cu pielea alba ii spuse sa nu caute drumul spre grota gandind ca un om, ci sa-si aduca aminte ca este Lup. Doar asa drumul va fi gasit. Trebuia doar sa-si aminteasca cine era si astfel va reveni la forma initiala.
Gabriel deschise ochii, trecusera de doua ori 7 zile de cand plecase de acasa, dar nu va uita aceasta aventura, spunea atunci…. Si totusi.
Uitarea se asternu. Unchiul lui a mai trait 24 de ani. La vremea cand implini 40 de ani, Gabriel isi aminti. Daca a uitat de Batran, Gabriel nu l-a uitat niciodata pe muntele de om numit Uros si nici despre daci.
“Stii, nu-i asa?”
”Da”.
“Da, Vraciule Alb. El este. Lupul tau albastru. La fel de salbatic si insetat de dreptate. La fel de ranit, ca atunci.”
“Nu mai e menirea ta de aceasta data, Uros.”
“Stiu, Vraciule Alb. E a ei. “
“Da. Acum e bine. L-am vazut. Am zarit-o si pe ea. Sunt in pragul intalnirii si se bucura de ea.”
Gabriel visa iar. Fata cu pielea alba era langa el si rana lui era vindecata….
De undeva, din Tinutul Lupilor, o soapta incuviinta …
Gabriel se trezi cu o raza care-i zambea la geana deschisa de sarutul fetei de langa el. Era liniste, era cald, era pace, era iubire si era vindecare…
