Sămânţă de poezie

Am aflat nu de multă vreme cine sunt, m-a durut, dar am înţeles că era menit şi nu aveam puterea de a schimba nimic. Sunt cea dintâi zăpadă a iernii şi mă aştern fără să las urme pe pământ, stingându-mă la cel dintâi pas al omului. Sărut cu buzele mele frunzele copacilor, iar de la ele îmi iau miere pentru clipa când mă topesc şi mă întoc acasă.
Sunt lespedea aspră a mormântului pe care nu cad lacrimi de durere căci umerii mei o poartă pe toată, fără şovăială. Sunt sabia scoasă din teacă înaintea luptei şi fără de vorbe rămân căci nu pot accepta violenţa. Sunt litera pe care alfabetul iubirii nu o vrea, sunt singurul zid al cetăţii rămas în picioare, sunt anul în tăcere netrecut, sunt cupola fără de clipe de linişte şi sunt nisipul de pe talpa pelerinilor plecaţi spre desăvârşire. Sunt parte din izvorul pierdut pe vecie, care nu va fi găsit de cel însetat vreodată, sunt strigătul de dincolo de veacuri al muntelui ce nu bucură pe nimeni cu priveliştea lui şi când m-am simţit speranţă, pentru prima dată, sufletul meu a plecat pe mare, departe de mine, lăsându-mă fără aer. Deci sunt fără aer, goală şi rănită, în aşteptarea sângelui care mă va ajuta să curg şi eu, devenind sămânţă de poezie pentru cei care au nevoie de cea mai nefericită stea de pe bolta cerească. Motiv de inspiraţie...

Vremea nimicului

Viaţa nu e linişte, e tumult, e zbatere, e zvârcolire, e frământare. Doar cei care sunt loviţi pot spune că trăiesc cu adevărat, doar cei care au degetele zdrelite în stâncile iubirii de oameni pot să se accepte aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Nu poţi atinge muntele cât timp nu te răneşte cu duritatea lui. Nu poţi urca atâta vreme cât nu rămâi fără aer. 
Important este să nu uiţi că eşti nimic, dar că nimicul face parte din un pic şi că este mult mai mult decât crezi tu că e. Vremea nimicului a venit şi a venit şi timpul când l-am înţeles deplin. Nu mă îndoiesc că voi înţelege, nu mă grăbesc, aştept şi mai mult ca sigur voi înţelege când va veni timpul să vina rândul meu să înţeleg şi să ştiu.

Chemare

A fost furtună undeva departe. 

A fost furtună şi în mine apoi. 
Şi a durut şi mi-a fost imposibil uneori chiar şi să mă târăsc. Am văzut cum şubrezise putregaiul copacii din jurul meu şi cum doar rădăcinile le-au rămas întregi. Se scurgea plumbul peste lume şi mâinile mele nu reuşeau să-l transforme deloc. Vântul m-a lăsat fără de aripi în zbaterile lui şi mi-a rupt buzele, şi mi-a încurcat părul, şi m-a întors pe toate părţile, doar ca să vadă de unde vine atât de multă lumină. Brazde negre erau răscolite de fulgerele înverşunate, răzvrătite. 
De unde să ştie ele că eu aveam credinţa mea în sânge, că eu inspiram ură şi expiram iubire. De unde să cunoască ele adevărul despre mine, că sunt un alambic magic creat special să transforme plumbul în aur şi că acesta îmi e rostul astăzi, acum şi mereu. În piatra de temelie a vechilor temple mi-a fost numele dăltuit, iar imnurile de slavă îmi răsună în urechi atunci când privesc la seninul de dincolo de norii grei. 
Da, a fost furtună înlăuntrul meu şi simţurile îmi spun că se îndepărtează. A obosit probabil să mai lupte cu mine. O mică pată, roşie de furie, mi-a rămas amintire pe pleoapa ochiului stâng, semn că am refuzat să renunţ la viaţă, la luptă, la eliberarea mea din sclavia prejudecăţilor aşezate mărunt într-o carte veche la care se închinau cândva ateii. Pleoapa mea însă refuză să mai cadă şi astfel, după furtuna din mine, mi s-a limpezit privirea. În mijlocul muntelui, acolo unde doar florile de colţ poartă culoarea albă, am respirat şi eu iubire prima oară. Abia atunci am înţeles rostul furtunii. Aproape de mine creşteau copaci din nou, se odihnea şi iarba în lunga ei vărsare către pământ. Credinţa îmi clocoteşte în vene şi aripile-mi sunt mai frumoase decât credeam vreodată că se poate. 
Chemarea ta, iubitul meu alb, a creat furtuna fără de care nu aş fi avut curajul să mai zbor.

Visuri îngheţate

Mi-am îngheţat visurile. Le-am rugat să stea deoparte o vreme căci nu mai eram eu însămi. Nu mai ploua iubire şi buzele pământului erau crăpate de dor. Apoi, din întâmplare, clapele pianului numit sufletul meu s-au lăsat atinse de degetele tale şi au uitat că au fost cândva în dezacord. M-am risipit pe alb negrul lor şi m-am gândit la culorile pe care le am lângă tine. Mă las purtată pe aripile muzicii şi ştiu că trebuie să doară ca să revin la normal, trebuie să alerg ca să rămân liniştită, trebuie să tac ca să rostesc adevărul şi să nu scriu nimic ca să rostesc cele mai frumoase cuvinte. Ca să plouă trebuie să ating corzile viorii numite sufletul tău. 
Ca să bată vântul trebuie să scutur părul plin de frunze arămii, prin care unii cred că viaţa nu mai pulsează. Ca să cânt am nevoie de gândurile tale bune şi ca să le am trebuie să pot respira. Ca să trăiesc... vremea a curs fără mine printr-o matcă necunoscută, iar inima mea a trebuit reacordată la energia anotimpului meu. Răsar în lumina dimineţii şi nu ştiu de ce nimeni nu-mi zăreşte înălţarea. Nu ştiu de ce nimeni nu înţelege ce se întâmplă în cutia viorii care eşti şi nimeni nu cunoaşte secretul cutiei pianului care sunt. Răsuflarea ta caldă a dezgheţat visurile-mi puse la păstrare pentru ziua în care arcuşul mâinilor mele te-ar fi atins fără să greşească vreo notă. Ocupată cu atâtea visuri nu mi-am dat seama că toamna a devenit mai frumoasă ca oricând şi că în sfârşit ploaia cădea pe pământul însetat de iubire.

Izvor

Marea binecuvântează stâncile şi tălpile mele simt sarea acestui pas pe prag pe care niciodată nu bănuiam că l-aş putea face. Credeam că suferinţa m-a rotunjit prea tare şi că braţele mele de argilă se vor sparge la cea dintâi atingere a ta. Credeam că trebuie să recunosc drumul înapoi spre casă, dar nu ştiam că eu însămi sunt lumina ce-mi arată calea. 
Am renăscut ridicându-mă la înălţimea mea dintotdeauna, căci leagăn mi-e cerul ce se pregăteşte să iasă din toamnă şi din cuvintele lui calde îmi încropesc un şal ocrotitor pentru viaţa de acum. Mi-am limpezit rochia în apele uitării şi tot ce a fost veşted am ars la ultima ploaie, când pădurea roşie şi-a închis porţile. De aceea luminez acum pentru naufragiaţii loviţi de furtună. De aceea aleg să fiu călăuză, zidindu-mă în pleoapele tale şi ştergând lacrimile-ţi căzute cu fiinţa-mi. Cu iubirea mea ţes poteci pentru paşii tăi şi zăresc deja noua ta strălucire, pe care au prorocit-o preotesele poporului nostru odinioară. Mâinile noastre acordează instrumentul care suntem şi de acum rezonăm doar la cântecul universului. Mă încred în mine căci acolo te zăresc pe tine şi atunci când pietrele se vor da într-o parte e semn că ne-am întors la izvor.

Doar pentru că...

Ştiu că plutesc în aşteptarea palmei tale calde din felul în care frunzele Copacului Toamnei respiră. Privind dansul lor înţeleg că momentul acestei aşteptări e ceea ce unii numesc fericire, căci  urmează să se întâmple. 
Întrebările mele şi-au legat răspunsurile de Copacul puternic pe care vântul nu are curajul să-l atingă şi doar pentru că eşti atât de aproape râul ce curge în matca lui s-a trezit şi mi-a dăruit un zâmbet luminat de mierea soarelui.
Am auzit simfonia delicată a paşilor tăi şi aştept să  privim dansul focului împreună, acolo, lângă marele templu al străbunilor noştri, în poiana luminată de lună. Sunt două scaune goale ce ne cunosc atingerea demult, sunt două note ce vor să fie cântate, e un întreg alfabet ce se vrea redescoperit şi doar pentru că e linişte acum lacul respiră iubirea infinită ce ne-a adus iar în apropierea lui. Trupul mi-e întins pe pământ şi cad stele peste ochii mei deschişi. Voi străluci atât de tare încât mi-e teamă că nu ai să mă recunoşti. Seminţele căzute prind rădăcini în mine şi voi avea recolta lor bogată ca dar pentru tine. Din firul de iarbă ce mă tot gâdilă mai jos de gleznă creez un întreg univers şi din razele de lumină pe care licuricii le dăruiesc Pădurii noapte de noapte  refac desigur Sfânta Coroană a celor ce ne-au fost călăuze până aici. Coji de stejar pe care cerbii le-au jupuit în drumul lor spre munte am împrăştiat lângă Copacul Toamnei şi îmi tot caut vocea dinlăuntru să pot să rostesc numele tău când vei veni. Ştiu că eşti aici, lângă mine, doar pentru că inima ta mi-a spus pe nume acum o secundă...

Întregul

I-am văzut ieri, îi văd şi astăzi, cu siguranţă îi voi vedea şi mâine... Cei mai frumoşi nebuni pe care îi cunosc merg pe stradă fără să le pese că sunt arătaţi cu degetul pentru că sărutul lor creează invidii. Piatra iubirii lor străluceşte şi nimeni nu poate certa ploaia că-şi doreşte atingerea lor, nimeni nu poate obliga soarele să nu le mângâie obrajii dimineaţa, nimeni nu poate împiedica fulgii de zăpadă să alerge în întâmpinarea lor. Paşii lor au acelaşi ritm, gura lor acelaşi cuvânt rosteşte, ochii au aceeaşi bucurie şi mâinile lor aceeaşi căldura împărtăşesc. Aleargă iedera să înveţe protecţia braţelor lui, se străduieşte grâul să încolţească precum o face pântecul ei, ar vrea macul să aibă culoarea lor şi pianul cafenelei unde şemineul sărută buturugile trosnind ar vrea să le cunoască notele iubirii, să cânte acel cântec al inimii lor. E multă tristeţe pe chipurile cumetrelor pregătite de curăţenia de Crăciun căci nu au scos gunoaiele din casă la vremea potrivită, de aceea trecerea sufletelor pereche luminând totul în jur le deranjează. Se pleacă până la pământ copacii în semn de respect căci ei cunosc însemnătatea întregului şi din frunzele rămase pe ramurile lor le-au încropit o carte numai pentru ei. Pe filele-frunze povestea lor va rămâne vie pentru totdeauna căci păsările albastre o vor purta pe aripile lor până la cer...

La fereastra îngerului

Şi a fost o seară în care jivinele şi-au acoperit ochii, răpuse de LUMINA prea puternică. 

Şi a fost o noapte în care înlăuntrul lor s-a revărsat ... iar zoaiele au cuprins oraşul în care se făceau că trăiesc. Şi a venit clipa unei vremelnice bucurii mărunte, când jivinele au crezut că săgeţile lor pline de venin au rănit, însă Cavalerii de pe câmpul de bătălie purtau pe sub veşmintele în aparenţă ponosite armuri din lacrimile unui înger rănit.

De unde să ştie ele, jivinele, că spiritele vii te privesc în ochi în timpul bătăliei şi nu lovesc pe la spate. Doar laşii fac asta, doar cei care nu înţeleg unicitatea clipei ce se scurge prin clepsidra Timpului grăbit să aducă binele pe Pământ. 
Aceste jivine au rupt cu dinţii din carnea fragedă a îngerului creaţiei, crezând că pot să lase urme, dar de la prima înghiţitură LUMINA a început să le curgă prin vene incandescent. Cu sabia ridicată Cavalerii făceau dreptate, iar fulgii de nea acopereau ce a mai rămas din jivinele căzute pe câmp.  

Îngerii nu închid ochii, ei văd în întuneric şi văd şi în LUMINĂ. La trecerea lor jivinele se dau în lături. E uşor să vezi un înger printre oameni, pentru că jivinele se aruncă asupra lui, încercând să-i sfărâme albastrul privirii. Dar îngerul iubeşte aşa cum jivinele nu au de unde să ştie să o facă, iubirea lui e ceea ce  jivinele nădăjduiesc să aibă numai pentru ele. Ar vrea să-i scoată îngerului ochii, dar nu reuşesc şi asta le face să urle a neputinţă. De unde să ştie, bietele jivine, că îngerul este legănat de constelaţii şi mângâiat de stele. Îngerul însuşi este comoara pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor grăbiţi să stingă lumina prea puternică a focului sacru adus de un titan odinioară. 

Jivinele sunt din ce în ce mai oarbe, deşi ar trebui să se trezească. Jivinele sunt din ce în ce mai lepre, deşi vremea leprei s-a dus demult. Alba atingere a îngerului a lăsat o amprentă definitivă pe inima jivinei ce şi-a ascuţit ghearele şi dinţii de carnea lui. Iertarea divină şi lacrima lui au făcut carnea fiarei să sfârâie, la fel cum îi sfârâiau venele de la LUMINA ce se scurgea prin ele, la fel şi călcâiele ei ce alergau să se stingă undeva, departe de iubirea îngerului. 

Acesta ningea iubire şi fulgii lui de nea ardeau totul în cale. Jivina nu se mai putea ascunde nicăieri, căci nici pământul, nici apa, nici aerul şi nici copacii nu o primeau. Aceştia din urmă mor în picioare atunci când vor ei să moară... În nebunia ei, fiara alerga, iar iarna se aşternea peste lume să cureţe suflete. Verticali, cu seva dreptăţii curgându-le prin trup, Cavalerii au rămas pe câmpul de bătălie, căci lupta lor are o cauză nobilă. Îngerul i-a rugat să răspândească vestea că la fereastra lui jivina poate găsi LUMINA, la fereastra lui jivina poate găsi un pahar cu vin roşu să se întremeze după goana prin lume, la fereastra lui jivina se poate adăposti... doar să vrea. Şi atunci Cavalerii dreptăţii au tăcut. Doar că Jivina aleargă prin lume încă...