Am renăscut ridicându-mă la înălţimea mea dintotdeauna, căci leagăn mi-e cerul ce se pregăteşte să iasă din toamnă şi din cuvintele lui calde îmi încropesc un şal ocrotitor pentru viaţa de acum. Mi-am limpezit rochia în apele uitării şi tot ce a fost veşted am ars la ultima ploaie, când pădurea roşie şi-a închis porţile. De aceea luminez acum pentru naufragiaţii loviţi de furtună. De aceea aleg să fiu călăuză, zidindu-mă în pleoapele tale şi ştergând lacrimile-ţi căzute cu fiinţa-mi. Cu iubirea mea ţes poteci pentru paşii tăi şi zăresc deja noua ta strălucire, pe care au prorocit-o preotesele poporului nostru odinioară. Mâinile noastre acordează instrumentul care suntem şi de acum rezonăm doar la cântecul universului. Mă încred în mine căci acolo te zăresc pe tine şi atunci când pietrele se vor da într-o parte e semn că ne-am întors la izvor.
