A fost furtună undeva departe.
A fost furtună şi în mine apoi. Şi a durut şi mi-a fost imposibil uneori chiar şi să mă târăsc. Am văzut cum şubrezise putregaiul copacii din jurul meu şi cum doar rădăcinile le-au rămas întregi. Se scurgea plumbul peste lume şi mâinile mele nu reuşeau să-l transforme deloc. Vântul m-a lăsat fără de aripi în zbaterile lui şi mi-a rupt buzele, şi mi-a încurcat părul, şi m-a întors pe toate părţile, doar ca să vadă de unde vine atât de multă lumină. Brazde negre erau răscolite de fulgerele înverşunate, răzvrătite.
De unde să ştie ele că eu aveam credinţa mea în sânge, că eu inspiram ură şi expiram iubire. De unde să cunoască ele adevărul despre mine, că sunt un alambic magic creat special să transforme plumbul în aur şi că acesta îmi e rostul astăzi, acum şi mereu. În piatra de temelie a vechilor temple mi-a fost numele dăltuit, iar imnurile de slavă îmi răsună în urechi atunci când privesc la seninul de dincolo de norii grei.
Da, a fost furtună înlăuntrul meu şi simţurile îmi spun că se îndepărtează. A obosit probabil să mai lupte cu mine. O mică pată, roşie de furie, mi-a rămas amintire pe pleoapa ochiului stâng, semn că am refuzat să renunţ la viaţă, la luptă, la eliberarea mea din sclavia prejudecăţilor aşezate mărunt într-o carte veche la care se închinau cândva ateii. Pleoapa mea însă refuză să mai cadă şi astfel, după furtuna din mine, mi s-a limpezit privirea. În mijlocul muntelui, acolo unde doar florile de colţ poartă culoarea albă, am respirat şi eu iubire prima oară. Abia atunci am înţeles rostul furtunii. Aproape de mine creşteau copaci din nou, se odihnea şi iarba în lunga ei vărsare către pământ. Credinţa îmi clocoteşte în vene şi aripile-mi sunt mai frumoase decât credeam vreodată că se poate.
Chemarea ta, iubitul meu alb, a creat furtuna fără de care nu aş fi avut curajul să mai zbor.
