Visuri îngheţate

Mi-am îngheţat visurile. Le-am rugat să stea deoparte o vreme căci nu mai eram eu însămi. Nu mai ploua iubire şi buzele pământului erau crăpate de dor. Apoi, din întâmplare, clapele pianului numit sufletul meu s-au lăsat atinse de degetele tale şi au uitat că au fost cândva în dezacord. M-am risipit pe alb negrul lor şi m-am gândit la culorile pe care le am lângă tine. Mă las purtată pe aripile muzicii şi ştiu că trebuie să doară ca să revin la normal, trebuie să alerg ca să rămân liniştită, trebuie să tac ca să rostesc adevărul şi să nu scriu nimic ca să rostesc cele mai frumoase cuvinte. Ca să plouă trebuie să ating corzile viorii numite sufletul tău. 
Ca să bată vântul trebuie să scutur părul plin de frunze arămii, prin care unii cred că viaţa nu mai pulsează. Ca să cânt am nevoie de gândurile tale bune şi ca să le am trebuie să pot respira. Ca să trăiesc... vremea a curs fără mine printr-o matcă necunoscută, iar inima mea a trebuit reacordată la energia anotimpului meu. Răsar în lumina dimineţii şi nu ştiu de ce nimeni nu-mi zăreşte înălţarea. Nu ştiu de ce nimeni nu înţelege ce se întâmplă în cutia viorii care eşti şi nimeni nu cunoaşte secretul cutiei pianului care sunt. Răsuflarea ta caldă a dezgheţat visurile-mi puse la păstrare pentru ziua în care arcuşul mâinilor mele te-ar fi atins fără să greşească vreo notă. Ocupată cu atâtea visuri nu mi-am dat seama că toamna a devenit mai frumoasă ca oricând şi că în sfârşit ploaia cădea pe pământul însetat de iubire.