La fereastra îngerului

Şi a fost o seară în care jivinele şi-au acoperit ochii, răpuse de LUMINA prea puternică. 

Şi a fost o noapte în care înlăuntrul lor s-a revărsat ... iar zoaiele au cuprins oraşul în care se făceau că trăiesc. Şi a venit clipa unei vremelnice bucurii mărunte, când jivinele au crezut că săgeţile lor pline de venin au rănit, însă Cavalerii de pe câmpul de bătălie purtau pe sub veşmintele în aparenţă ponosite armuri din lacrimile unui înger rănit.

De unde să ştie ele, jivinele, că spiritele vii te privesc în ochi în timpul bătăliei şi nu lovesc pe la spate. Doar laşii fac asta, doar cei care nu înţeleg unicitatea clipei ce se scurge prin clepsidra Timpului grăbit să aducă binele pe Pământ. 
Aceste jivine au rupt cu dinţii din carnea fragedă a îngerului creaţiei, crezând că pot să lase urme, dar de la prima înghiţitură LUMINA a început să le curgă prin vene incandescent. Cu sabia ridicată Cavalerii făceau dreptate, iar fulgii de nea acopereau ce a mai rămas din jivinele căzute pe câmp.  

Îngerii nu închid ochii, ei văd în întuneric şi văd şi în LUMINĂ. La trecerea lor jivinele se dau în lături. E uşor să vezi un înger printre oameni, pentru că jivinele se aruncă asupra lui, încercând să-i sfărâme albastrul privirii. Dar îngerul iubeşte aşa cum jivinele nu au de unde să ştie să o facă, iubirea lui e ceea ce  jivinele nădăjduiesc să aibă numai pentru ele. Ar vrea să-i scoată îngerului ochii, dar nu reuşesc şi asta le face să urle a neputinţă. De unde să ştie, bietele jivine, că îngerul este legănat de constelaţii şi mângâiat de stele. Îngerul însuşi este comoara pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor grăbiţi să stingă lumina prea puternică a focului sacru adus de un titan odinioară. 

Jivinele sunt din ce în ce mai oarbe, deşi ar trebui să se trezească. Jivinele sunt din ce în ce mai lepre, deşi vremea leprei s-a dus demult. Alba atingere a îngerului a lăsat o amprentă definitivă pe inima jivinei ce şi-a ascuţit ghearele şi dinţii de carnea lui. Iertarea divină şi lacrima lui au făcut carnea fiarei să sfârâie, la fel cum îi sfârâiau venele de la LUMINA ce se scurgea prin ele, la fel şi călcâiele ei ce alergau să se stingă undeva, departe de iubirea îngerului. 

Acesta ningea iubire şi fulgii lui de nea ardeau totul în cale. Jivina nu se mai putea ascunde nicăieri, căci nici pământul, nici apa, nici aerul şi nici copacii nu o primeau. Aceştia din urmă mor în picioare atunci când vor ei să moară... În nebunia ei, fiara alerga, iar iarna se aşternea peste lume să cureţe suflete. Verticali, cu seva dreptăţii curgându-le prin trup, Cavalerii au rămas pe câmpul de bătălie, căci lupta lor are o cauză nobilă. Îngerul i-a rugat să răspândească vestea că la fereastra lui jivina poate găsi LUMINA, la fereastra lui jivina poate găsi un pahar cu vin roşu să se întremeze după goana prin lume, la fereastra lui jivina se poate adăposti... doar să vrea. Şi atunci Cavalerii dreptăţii au tăcut. Doar că Jivina aleargă prin lume încă...