Sunt lespedea aspră a mormântului pe care nu cad lacrimi de durere căci umerii mei o poartă pe toată, fără şovăială. Sunt sabia scoasă din teacă înaintea luptei şi fără de vorbe rămân căci nu pot accepta violenţa. Sunt litera pe care alfabetul iubirii nu o vrea, sunt singurul zid al cetăţii rămas în picioare, sunt anul în tăcere netrecut, sunt cupola fără de clipe de linişte şi sunt nisipul de pe talpa pelerinilor plecaţi spre desăvârşire. Sunt parte din izvorul pierdut pe vecie, care nu va fi găsit de cel însetat vreodată, sunt strigătul de dincolo de veacuri al muntelui ce nu bucură pe nimeni cu priveliştea lui şi când m-am simţit speranţă, pentru prima dată, sufletul meu a plecat pe mare, departe de mine, lăsându-mă fără aer. Deci sunt fără aer, goală şi rănită, în aşteptarea sângelui care mă va ajuta să curg şi eu, devenind sămânţă de poezie pentru cei care au nevoie de cea mai nefericită stea de pe bolta cerească. Motiv de inspiraţie...
