Întrebările mele şi-au legat răspunsurile de Copacul puternic pe care vântul nu are curajul să-l atingă şi doar pentru că eşti atât de aproape râul ce curge în matca lui s-a trezit şi mi-a dăruit un zâmbet luminat de mierea soarelui.
Am auzit simfonia delicată a paşilor tăi şi aştept să privim dansul focului împreună, acolo, lângă marele templu al străbunilor noştri, în poiana luminată de lună. Sunt două scaune goale ce ne cunosc atingerea demult, sunt două note ce vor să fie cântate, e un întreg alfabet ce se vrea redescoperit şi doar pentru că e linişte acum lacul respiră iubirea infinită ce ne-a adus iar în apropierea lui. Trupul mi-e întins pe pământ şi cad stele peste ochii mei deschişi. Voi străluci atât de tare încât mi-e teamă că nu ai să mă recunoşti. Seminţele căzute prind rădăcini în mine şi voi avea recolta lor bogată ca dar pentru tine. Din firul de iarbă ce mă tot gâdilă mai jos de gleznă creez un întreg univers şi din razele de lumină pe care licuricii le dăruiesc Pădurii noapte de noapte refac desigur Sfânta Coroană a celor ce ne-au fost călăuze până aici. Coji de stejar pe care cerbii le-au jupuit în drumul lor spre munte am împrăştiat lângă Copacul Toamnei şi îmi tot caut vocea dinlăuntru să pot să rostesc numele tău când vei veni. Ştiu că eşti aici, lângă mine, doar pentru că inima ta mi-a spus pe nume acum o secundă...
