Când luntrea pescarului a atins ţărmul, asfinţitul încă şovăia. Cerul nu ştia dacă să se lase îmbrăţişat de noapte, dar răbdarea ei a dat roade în cele din urmă. Strădania pescarului nu avea rod bogat. Trist şi fără vlagă îşi trase luntrea pe nisip, apoi se îndreptă spre casă, acolo unde părinţii aşteptau.
Purtându-şi frunzele toamnei vieţii, cei doi adunau fărâme de cer senin pentru clipa în care copilul lor ajungea acasă ca acum. Fără nimic în plasa lui. Bătrânul tată ştia ce înseamnă ziua în care nici un peşte nu voia să se lase prins. De aceea braţele lui strânseră cu puterea rămasă braţele fiului său, semn de înţelegere. Mama avea pregătite câteva turtiţe pe care la aşeză pe masă, alături de laptele de capră. Pescarul mulţumi şi sărută mâna celei care-i purta grija. Totuşi, i se părea nedreaptă viaţa. Se certă în gând cu Dumnezeu şi adormi astfel. Ploaia începu dintr-o dată şi se izbea de obloanele deschise. Iarba tremura la atingerea vântului şi pescarul deschise ochii speriat. În casă nimeni, pustiu. Doar el. Oare ce se întâmplase. Nu reuşea să desluşească întunericul, doar fulgerele aduceau o secundă de lumină pe care acesta o folosi ca să găsească lumânarea. O aprinse, dar părinţii lui nu se zăreau. Ieşi în furtuna de afară, dezlănţuită şi strigă. Însă nu putea fi auzit. Nu se auzea nici el. Ud până la piele intră în casă şi începu să plângă. Unde erau părinţii lui, ce se întâmplase cu ei, cum era posibil să dispară aşa, în noapte? Întrebările îl înnebuniseră. O atingere uşoară pe obraz îl făcu să respire greu. Nu vedea pe nimeni şi totuşi cineva îl atinsese. O voce îi spuse calm să nu se teamă. Pescarul încuviinţă. Aproape imediat casa se lumină. Se afla pe o alee albă, în mijlocul unei cetăţi la fel de albe. Oameni cu veşminte albe treceau pe lângă el. Nimeni nu părea că ştie de prezenţa lui. Ca o umbră trecea prin cetate. La un moment dat o mână îl opri. "De ce ai adormit supărat pe mine? Cu ce crezi că am greşit?" Pescarul înţelese unde şi mai ales în faţa cui se afla şi îngenunche cerând iertare. "Am greşit. Nu trebuia să fiu nemulţumit. Ştiu că alţii sunt şi mai greu încercaţi decât mine. Îmi pare rău! Te rog , orice s-ar întâmpla, oricât de săraci am fi, oricâte greutăţi voi întâmpina, adu-mi părinţii înapoi!" "Dar e greu, vei avea mai multe guri de hrănit. Aşa îţi va fi mai uşor, nu crezi?" "Părinţii mei mă fac cel mai bogat om din lume. Datorită lor sunt eu însumi. Mă plec cu umilinţă şi cer iertare, dar te rog dă-mi părinţii înapoi!" " Doar tu o poţi face. Nimeni altcineva. Când vei înţelege puterea lui doi abia atunci vor fi lângă tine iar". Pescarul se grăbi să riposteze, dar se afla acum în afara cetăţii, pe o cărare de aceeaşi culoare cu cerul. O urmă în tăcere, cu lacrimile-i şiroind pe obraji. Merse astfel fără să ştie cât timp trecuse până ajunse la o fântână de la care o fată scotea apă cu greutate. Era mică de înălţime şi plăpândă. Pescarul uită de durerea lui şi o ajută pe fată. Aceasta îi mulţumi şi înainte să plece îi spuse: "Priveşte adânc în tine! Cei dragi nu sunt departe". Pescarul îi prinse mâna mică în a lui şi o sărută drept mulţumire pentru vorba blândă şi înţeleaptă. Ajunse la marginea mării şi un sat îi apăru în faţa ochilor. Se lumina de ziuă şi primii pescari se întorceau la mal cu plasele pline. Se grăbi să ajute, pentru că se părea că era nevoie de braţele lui vânjoase. Bărcile erau pline ochi, dădeau pe afară, iar plasele la fel. Uimit peste poate, pescarul întrebă de unde atâta abundenţă când în satul lui nu se prindea nici unul. Un bătrân cu plete albe îi răspunse ca şi cum întrebarea fusese pusă cu glas tare, ceea ce-l uimi pe pescar. "Ai adus noroc satului nostru, băiete!" Eşti primul care calcă pământul sfânt al strămoşilor". Pescarul nu găsea cuvinte să răspundă oricât s-a străduit. Fata pe care o ajutase la fântână îi zâmbea. Pescarul îl întrebă pe bătrân dacă poate să rămână la ei, căci nu mai avea pe nimeni. Acesta spuse un da puternic, iar satul deveni din acea clipă acasă pentru pescar. Fiecare familie era alcătuită din ea şi el. Nu erau copii, nu existau bătrâni în afara celui pe care-l ştia deja bine de acum pescarul. Singură era doar fata de la fântână şi singur era doar el. Limpede tremura soarele deasupra casei lui şi ca răspuns la clipa pierdută veni vraja din ochii ei. Se simţea împresurat de ochiuri de apă desprinse din privirea fetei. Vocea ei caldă uneori îi adormea mirarea şi inima lui însetată iubea deja dimineţile în largul mării când fura umbra paşilor ei, semn al unei vieţi împreună. Nu a fost departe momentul în care şi-au rostit iubirea la marginea mării şi a unui vis.
Noaptea dintâi era altfel, ploaia bătea cu putere în ferestre şi pescarul îşi găsi mireasa printre cearşafuri, tăcută, plânsă ca un infinit de timp suspendat peste casa lor albă. Nu înţelegea de ce ea plângea cu toată fiinţa ei, ar fi trebuit să fie fericită. Gândurile ei i se agăţau de tâmple şi-l ţineau în suspans. Apoi, zări doi fluturi negri, cu perle portocalii şi albe pe aripile plăpânde, care se jucau cu aerul de deasupra lui. Se aşezau pe capul lui, apoi zburau. Se întorceau şi se opreau pe genunchii lui, apoi zburau iar. Ceva îi atrăgea la el. Pescarul nu avea curajul nici măcar să respire. N-ar fi vrut să deranjeze dansul acesta misterios. Ştia că fluturii trăiesc doar o zi. Dansul lor de iubire îl emoţionă. În aceeaşi clipă înţelese puterea lui doi şi mai ales înţelese de ce mireasa lui plângea. O luă în braţe şi ceru iertare. Iertarea veni o dată cu furtuna dezlănţuită de afară. Pescarul deschise ochii şi se trezi. Mama îl mângâia încet. "Trezeşte-te, copilul meu! Cineva are nevoie de ajutor!" Fericit, pescarul îşi îmbrăţişă mama şi-i sărută obrajii albi. Ieşi în ploaia rece şi auzi strigătul disperat de ajutor. Venea de la fântâna de la capătul satului. Cumpăna fusese trăsnită şi o fată fusese prinsă sub ea. Cu toată forţa, pescarul ridică lemnul, iar fata se târî pe pământul ud de lacrimile cerului. Abia se mai putea mişca. Pescarul o luă în braţe şi o duse acasă. În timp ce mama lui o încălzea cu lapte de capră abia muls şi veşminte curate, se schimbă şi el. Era fericit, era acasă, era alături de ai lui. Îngenunche şi mulţumi! Intrând în camera în care crescuse rămase mut. În faţa lui stătea mireasa din visul său. Şi ea tresări de uimire. Se îmbrăţişară cu emoţie, ştiind că ce este scris în cartea LUI scris rămâne. Fluturii dansau singurul dans care aduce lumina pe pământ, dansul iubirii. Care nu poate fi dansat decât prin puterea lui DOI.
