S-a înverşunat în trecerea ei furtuna de nisip şi mi-a trebuit ceva vreme să mă pot scutura. Pe vechi rigole curgea gri de ploaie şi târziu galben de soare, însă iubirea avea un alt drum spre acasă. Mi-ai dăruit conturul clar al aripilor mele şi chemarea ta mi-a amintit de întregul care suntem. Mă potopeşte câmpul de maci din inima ta şi în puritatea formei lui te zăresc mereu. Gingaşe cireşe au prins curaj să iasă-n lume la căldura ta şi am primit puterea de a înţelege cântecul lor. Cum să nu lunecăm aproape, în tăcerea noastră plină de cuvinte? Cum să nu fim noi înşine când se împiedică timpul în propria-i cursa cu obstacole? Îţi apăr lacrima întârziată şi sărut fruntea cerului ca să-mi păstreze o rază de lună să pot da viaţă clipei în care ne-am născut întâi. În colţul blândeţii tale mi-am sfâşiat dorul şi praful durerii nu se va mai aşterne niciodată peste aripile mele.
