Îmi amintesc acea furtună a venirii tale. Zbaterea cerului şi neputinţa lui de a te opri din drum îmi sunt atât de proaspete în minte. A fost clipa în care timpul a uitat de mine şi ţi-am simţit sfinţenia în chilia inimii. A fost clipa în care mi-am înălţat fiinţa şi am înţeles că trăirile-mi rămân intacte vieţi la rând când timpul se opreşte. Simţeam ce am simţit la cealaltă oprire, când semnul tău mi-a fost lăsat pe trup, iar palmele-ţi au căpătat frângeri din care a curs tăcerea în valuri. Am aşezat iubirea acolo unde trebuie să stea, în locul din care Dumnezeu vorbeşte, iar eu ţi-am purtat atingerea ca pe o podoabă. Ce dacă seva n-a mai alergat prin trandafirii roz rupţi cu atâta dorinţă de tine pentru mine atunci când fulgerele luminau pământul, ce dacă vorbele-ţi nu mai ajung la mine, ce dacă lacrimile curg când mintea se războieşte cu sufletul! Urma spinilor a rămas, urma iubirii a rămas, urma întâlnirii dintre noi a rămas. Dar timpul are o slăbiciune pentru mine, astfel că se va mai odihni din când în când. Ştiu că la cea dintâi oprire a lui va începe iar furtuna care te aduce lângă mine şi îngerii vor zâmbi din nou.
