În ochii închişi de ploaia de cuvinte triste a mai rămas o geană de lumină. Pe partea albă a măştii e împăcarea cu mine însămi, e adânca pace a notelor ce se ascund în partitura vieţii de atât de multe ori, crezând că nu vor fi descoperite. Pe partea aurie e mirajul strălucirii unor mărgele colorate cu care unii au crezut că arta mea poate fi cumpărată. O mână sus, o mână jos, degete fixate uneori corect, alteori nesăbuit, uneori perfect, alteori anapoda. Destul de des zdrelite de efort. Credinţa mi se zbătea sub masca ce nu mă lăsa să respir promisiuniile norilor, iar păsările înserării se străduiau să-şi amintească timpul iubirii. Pe partea albă mă chema zăpada pe numele-mi ştiut doar de ea, pe partea aurie nu răspundeam chemării. Cu flautul meu mişc stelele pe cerul nopţii şi Luna îmi ascultă ruga. Mi-a uns ochii cu un balsam numai de ea ştiut şi vremea să înţeleg că fără partea aurie, cea albă nu ar fi strălucit la fel de puternic venise. Doar întunericul are harul de a scoate lumina la iveală. Arma mea nu era sabia, ci flautul meu. Trebuia să schimb mai întâi în mine ceva ca să mă eliberez de teama jumătăţii mele de mască aurii. Nu puteam fi dominată de ea cât timp îmi cunoşteam puterea. Cu ochii deschişi eram de acum trezită şi îngerii vindecau rănile degetelor mele căci mugur de miracol creştea în neastâmpărul dimineţii. Universul se lăsa îmbrăţişat de dulcea melodie şi am simţit bunătatea pe un umăr, blândeţea, răsfirată în păr, bucuria, în ochii mei strălucitori, iubirea, în inima mea deschisă. Masca se topise în lăuntrica mea fiinţă, iar modelarea ei în palmele-mi fierbinţi a devenit o joacă. Eram eu şi mă întorceam acasă, acolo unde ştiam că sunt chiar când veneam aici. Ce am crezut că e secătuială a devenit o forţă de neoprit şi cânt aşa cum stelele visau demult să se întâmple.
