Steaua mării

Mi-am atins piciorul de sarea mării şi albul ei sărut mi-a dat răgaz să-ţi mai aud o dată chemarea. Mi-am purtat dorul de tine pe umeri şi din albastrul lui ţi-am trimis câteva franjuri pe aripile pescăruşilor ce au vegheat asupra mea. Sunt pe tărâmul iubirii, se simte. Neastâmpărul tău trece pe lângă tâmpla mea încinsă la soare, iar orizontul îşi cerne frumuseţea greu de uitat în ochii mei. Sângele scoicilor pulsează perle, iar cheia iubirii mele deschide ziua de astăzi. Ţin răsfrângerile razelor de soare în faldurile rochiei mele şi la căderea serii luminat vei fi. Nu mă risipi cu neputinţele tale, nu-mi lăsa somnul să ridice stoluri de ţipete, nu spinteca singurătatea florilor de colţ adormite de frica atingerii pământene! Lasă-ţi mâna să adoarmă pe genunchiul meu! Lasă-ţi şuviţa rebelă de păr să râvnească pielea mea netedă şi lasă-mă pe mine lângă tine! Lasă-mă să înot la lumina lunii în marea de iubire în care se odihnesc uneori zeii, lasă-mă să scutur teii, iar mierea lor să-ţi îndulcească dimineţile lângă mine! Nu există stâncă pe care tălpile mele să nu o cunoască la malul mării iubirii, algele ei albastre mi-au împodobit uneori încheieturile mâinilor, iar copiii ce s-au jucat aici mi-au dat cheia castelelor de nisip spre păstrare. Prefă cu iubirea din sufletul tău această mare într-o stea albastră şi prinde-o în părul meu în clipa în care nu vei mai avea putere să mă chemi pe nume. Voi fi mereu înaintea ta cu un pas ca să o zăreşti şi să urmezi lumina ei în tăcerea zilelor ce vor veni.