Pot face face faţă singură necazurilor pe care le întâmpin. Mereu am făcut-o. Dar astăzi am păşit pe cărarea dinlăuntrul meu în încercarea de a mă descoperi. Cea care ştiu că se ascunde acolo. Cea care sunt. La tot pasul am dat de pietre preţioase, de flori, cărarea mea nu e nici tristă, nici retrasă. E visul meu dintotdeauna înlăuntrul meu. Minunea unui curcubeu, un muzeu al binelui ce scânteiază de câteva vieţi ca să fie vizitat. În leagănul credinţei mi-am deprins menirea şi bucuria mea a dat pe afară. Aripile mele nu obosesc aici, muzica inimii mele se aude perfect, nimic nu o împiedică să curgă, învăluită sunt în har, în poezie şi dacă privesc puţin mai bine cred că şi în mătasea argintie a stelelor. Lemnul viorii dinlăuntrul meu e neatins de putregaiul celor ce au vrut să-i pierd paşii, rezonanţa ei e perfectă. Am înflorit, mustesc de viaţă, e rouă limpede peste tot, adânc în mine am ajuns, iar acolo m-am descoperit. Eram ce nu mai sunt, ce am fost doar dintotdeauna, ce sunt undeva unde ating, transform, vibrez, ridic şi iubesc. Apoi zbor, călătoresc unde este iar nevoie de mine. Visul meu dintotdeauna a avut loc demult, când băteau clopote undeva şi a durut tot ce e omenesc, de aceea astăzi mi-e atât de dor de mine. În cele mai albastre locuri ale mele sunt ceea ce sunt undeva, cândva, cumva, altcumva.
