Rămânerea

De la cea dintâi îmbrăţişare am rămas dureros de albă. Gânduri măcinate la moara luminii au reuşit să mă trezească din adormirea-mi. Încet ai revenit şi tu la viaţă. Fără pată ne este dimineaţa împreună şi dantelate în piele mi-au rămas cuvintele rostite în clipe nerisipite. Am tras peste mine soarele de la fereastra sufletului, păsări albe se împacă rostogolindu-se pe cer, iar veninul urii li se scurge pe aripi, încet. Am crescut în timpul luminii, am iubit în timpul ei, am lăsat capul pe genunchi să pot păstra roua şi privirea ta îmi spune cu blândeţe că e bine. Desenez cu răsuflarea mea un drum către tine şi nimic nu îl poate şterge sau tulbura măcar. Te simt în liniile din palmele mele,  vibrează vocea ta în mine şi pavăză mi-e viaţa ta. Povară nu mai am, trecutul s-a topit şi trăiesc recompunându-mă din ce în ce mai limpede. Îmi curg mângâierile tale pe trup, în floarea iubirii mă îmbraci şi-n ochiul magic al universului tău îmi scald tălpile, ca sa fie rămânerea vie şi definitivă.