Scântei

Minunea din viaţa mea are culoarea ta. Uneori, când vrei să auzi iarba mă iei de mână şi mă duci în poiana ta verde, acolo unde Luna, naşa ta, e stăpână. De fiecare dată mica vulpe roşcată răspândeşte zvonul că venim şi un covor de licurici se aşterne să-ţi facă drumul luminos.

Întreaga suflare a poienii se îmbracă în straie de sărbătoare, chiar şi puii de lup ce-şi schimbă dinţii de lapte îţi ies în întâmpinare căci nu există nimeni care să-ţi reziste. Iepuraşii ţi-au croit o rochiţă din puf dulce, ciocănitoarea ţi-a încropit o coroniţă din macii roşii, vântul se joacă prin părul tău şi face iarba să cânte cea mai frumoasă melodie. Veveriţele sapă în căutarea celei mai frumoase nuci pe care au ascuns-o cândva, undeva. Mama Ursoaică a gonit toate albinele şi a ales cea mai bună miere ca să-ţi îndulcească buzele şi, supărată pe ea, Regina albinelor ţi-a făcut din ceară cea mai drăguţă păpuşă, să ai cu ce te juca. Broscuţa mică şi verde de pe marea frunză a iazului ţi-a pregătit o minge verde, doi mici şerpi te păzesc de insecte, un porumbel alb te veghează din înaltul cerului, la fel şi o armată de îngeri chemaţi de rugăciunile rostite în ceas de seară pentru tine, puiul meu, de mine, mama ta...Te simt mereu lângă mine, câteodată respirând pentru mine atunci când nu am forţa s-o fac. Un om mic cu suflet mare, vorbesti puţin din ceea ce gândeşti mult, nu crezi că ai nevoie de sprijin căci ţi se oferă suficient din ceea ce ai nevoie, priveşti pe sub sprâncene să nu pari intimidată. Zâmbeşti să vezi lumea zâmbind, nu cauţi prea multe răspunsuri la întrebările tale ştiind deja o parte dintre ele. Mi-ai spus astăzi că dacă adun scânteile din oameni pot crea viaţă şi că degeaba mă ascund pentru că oricum se vede tot până la sufletul meu. Da, draga mea, acum am înţeles de ce tot ceea ce nu ştiu ascult cu sufletul şi simt cu inima. Cele mai frumoase răspunsuri le afli întotdeauna din gura copilului tău.

 

Războiul cireşelor

În clipa în care mi s-a dat voie să aleg, eu m-am gândit la tine şi te-ai născut cu gândurile mele bune în palme. Venirea ta neaşteptată a impus întinderi de aripi şi cum loc nu aveam să zbor a trebuit să tai din ele ca să pot ieşi la lumină ce aştepta să mă trezesc de dragul tau. Au fost paşi mici, cu încercări repetate de desprinderi, cu răni sângerânde ce aşteptau să se vindece în timp ce somnul îţi vegheam. A urmat  zborul şi durerea lui aproape mi-a smuls inima din piept, dar EL, care ştia că menirea mea eşti tu, mi-a călăuzit ascensiunea înspre bine. Războiul dintre bine şi rău a copt cireşele mai devreme decât trebuia. Eclipsele m-au ascuns privirii tale, dar ştiu că părul tau poartă urmele parfumului meu, la fel cum sânul meu poartă amprenta buzelor tale din vremea când rădăcina lui îţi oferea seva vieţii. Cireşele aşteaptă atingerea mâinilor tale ca şi cum s-ar fi copt doar pentru tine şi am ca singură mângâiere visul în care îngerii tăi mi-au spus că lacrimile mele de foc vor ajunge într-o zi la tine şi atunci vei înţelege trezindu-te la rândul tău. Sunt în pasul tău, în gândul tău, în visul tău, în inima ta, în tot ceea ce eşti, copilul meu! Poate că astăzi calc pe cărbunii încinşi ai urii, dar iubirea luminii mele va învinge!

Rădăcini de respiraţie

Sângele i se scurgea printre degete. "De ce era atât de închis?", se întreba pictorul privind uimit la rana din pieptul lui. Acolo unde era inima, acum era un gol imens. Îşi pierduse rădăcinile, sensul clipei. Năruite, speranţele îşi dădeau ultima suflare la marginea ultimei lui creaţii. Ochii ei străluceau acolo, iar în aceeaşi ultimă pictură şi chipul lui o veghea din umbră, neştiut, ca şi cum n-ar fi vrut ca ea să afle vreodată neliniştile lui. Dar pentru ca ea să înţeleagă tăcerea lui nu era de ajuns. De aceea era doar gol în locul unde mâna lui simţea altădată bătăi de inimă.  Pictorul îşi ştergea cu mişcări încete sângele culorii căreia îi oferise rolul principal în ultima lui clipă de inspiraţie. Se certa pe el, se nega, se trăgea la răspundere şi pe neobservate păşi pe cărarea cea mai abruptă a Muntelui Celor fără rădăcini. Urca fără să ştie că urcă, se înălţa fără să înţeleagă înălţarea, iubea fără să ştie că iubeşte. Toate neliniştile lui, frământările lui, îi ţineau mintea ocupată. Deşi călătoria era atât de importantă, el căuta sfârşitul. La capătul cărării întâlni un personaj ciudat. Nu părea de pe lumea aceasta. Încercă să-i vorbească, dar părea absent. Vorbea cu sine însuşi. "Oare ce să fie cu acest om?", se întreba pictorul. Picioarele îi erau adânc înfipte într-un pământ bogat, fertil, iar muguri verzi şi plini de sevă dădeau semne de rod peste nu puţină vreme, dar ciudatul personaj nu părea să înţeleagă ce miracol i se întâmplă. Pictorul întinse mâna stângă să-l atingă, iar cel de dinaintea lui făcu la fel. De undeva, dinlăuntru, la suprafaţă ţâşniră două lacrimi şi pictorul înţelese ca se afla în faţa unei oglinzi. Cel pe care-l vedea cu un mare gol în partea stângă era chiar el. Pentru o vreme nu mai simţise sângele prin trup, se dezobişnuise de bătăile fireşti ale inimii, iar revelaţia dinaintea oglinzii îi reaminti de unde-şi trage puterea. Cu toată forţa de care se simţi în stare strigă neputinţa de până atunci. Toate durerile vieţii se uniseră într-un strigăt incredibil, iar oglinda se sparse în mii şi mii de fărâme. Dincolo de ea, pictorul îşi văzu casa, mai frumoasa decât atunci când plecase. Rădăcinile lui îl trăgeau cu forţă. Proaspăt văruită, mirosind a copilărie, a mama lui şi a caiete noi de şcoală, casa îi lăsase uşa deschisă. Îl aşteptase... Liniştea adâncă îl îmbia la somn. Când deschise ochii, ea îi zâmbea, fericită că el respiră din nou.

Fărâme de cer

Când clepsidra cerne nisip albastru, braţele ei sunt slabe şi nu pot da iubirii contur. Albastrul o orbeşte. Când nisipul clepsidrei e alb, ochii lui nu cutează să ia locul fulgerelor din pragul dimineţii. Când culoarea amurgului se scurge prin clepsidră, inimile amândurora se rotunjesc lovite de toată durerea lumii. Se pot iubi în afara clepsidrei, pe ultimul prag al vieţii, doar astfel numărătoarea inversă se va opri şi timpul se va cerne împotriva lui. Toiagul cu care căuta stele de sprijin va dirija simfonii de îngeri şi muzica va binecuvânta drumul lor acasă. Ce-i încape ei în palme, fărâme de cer, sunt bune pentru spinii înfipţi în umerii lui. Ce-i cuprinde lui îmbrăţişarea, frunze de foc, sunt folositoare rănilor de otrăvite flori ce au zgâriat tălpile ei. O vorbă pierdută pe drum e regăsită şi amândoi au aşezat-o pe perna albă a apropierii dintre ei. Răgaz are deci vorba să refacă zilele săptămânii în felul lor. Mai înţelepţi ca-n ultimele vieţi, mai buni decât la ultima regăsire, mai luminaţi şi întregi pentru prima dată, şi el, şi ea se deschid în faţa celor ce iubirea au înţeles-o dintotdeauna, devenind una cu ei.

Sămânţă de iubire albă

Prin stropii de ploaie ce-mi păreau mărgele risipite păşeam şi fire din anotimpul întârziat alunecau pe lângă mine fără să se poată prinde în vreun fel. Mi-era făptura învăluită de mătasea poeziei şi rezonam cu sunetele viorii la care copacii cântau, setoşi de apa ce se aduna în frunze. Nesăţioasa lor cântare  mi-a amintit de pagina albă ce mă-aştepta acasă. Mi-a răsărit în suflet o sămânţă pe care ceaţa dimineţii nu o recunoaşte. Doar tu ai admirat-o trezindu-se la viaţă când toţi ceilalţi dormeau. Acolo unde altădată colcăiau amărăciunea, sfiala, neputinţa şi dezamăgirea infinită un firav loc fertil s-a împlinit. Sămânţă de iubire albă mi-a spus pe nume un înger ce-mi apăruse în vis. M-am retras speriată, ca un mac ud din câmpul peste care norii îşi scuturaseră veşmântul, şi am alergat în căutare de răspunsuri. Deplina singurătate părea instaurată şi totuşi, există locuri unde încă încolţesc seminţe. Nelinişti fremătânde ţineau umbrela ca pe o armură şi eram acoperită de sărutul ploii brutal şi fără vină. N-am înţeles că sunt în plin zbor decât atunci când am simţit mângâierea caldă a soarelui în tălpi. Să-mi laşi fereastra deschisă diseară, voi ajunge după ce pagina mea albă va fi acoperită cu veşmântul cuvintelor mele!

Timp pentru litere

Răsfoiesc cartea scrisă  împreună de atâtea ori şi o răcoare suavă îmi atinge obrajii. O mare de cuvinte alunecă spre mine şi-mi limpezeşte gândurile. Mi-am învăţat câmpia cu ochii tăi şi gestul lor de alint mi-a aşezat întotdeauna o pernă sub fruntea altădată neîmpăcată. E dimineaţă şi trupul mă doare de prea puţină culoare, dar răbdarea mi-a cuprins fiinţa şi ştiu că-n grădina cu rouă pot întârzia oricât adunând polen pentru rochia mea lungă. Condeiul scrijeleşte iarăşi cartea, citesc ce se aşterne şi ploaia se adună în rigola fântânii albe din mijlocul grădinii. Îmi îngrop obrajii în paginile nescrise şi liniştea lor încolţeşte speranţă în sufletul meu. Fluturi prinşi în piatra fântânii revin încet la viaţă şi aripile lor scutură păpădiile din jur. O ninsoare de petale adormite cuprinde grădina şi nu mai este loc decât pentru tine lângă mine. Bucuria mea aprinde frumuseţea florilor şi cartea noastră miroase a parfum de tei. E iarăşi vremea lor, e iarăşi vremea noastră, e iarăşi timpul pentru litere...

Caii liberi

Îmi bate inima a libertate. Şi clopotele albe bat la fel. Le aud în timp ce dimineaţa stinge flacăra lămpii de veghe, iar ferigile se topesc la umbra casei ce mi-a adăpostit trezirea. Port în palme biruinţa fraţilor mei ce au alergat iar liberi prin nisipul stepei. Pot oamenii să rupă din carnea cailor fâşii, pot să le arunce peste umeri din potcoave, nimic nu va opri cântecul tăcut al copitelor să se întoarcă la izvor. Am călăuzit două suflete cu lacrima pe care am lăsat-o să cadă uitând o clipă de locul unde lupii sfâşie trecătorii. Mii de săgeţi se tot aruncă înspre cei cu gânduri curate, mii de otrăvuri aşteaptă să găsească o cale să pătrundă în linia vieţii, mii de tăceri se-ncurcă într-un cuvânt şi mii de neoameni ar vrea să simtă coama cailor printre degete.
Odinioară caii le-au purtat acestora din griji, le-au prefăcut neputinţa în lumină, iar astăzi libertatea lor e năzuinţă şi nemernic scop. Nu e întâmplare tristeţea ce se adânceşte pe sub pleoape, nu e răcoarea ploii ce aş fi vrut să simt. E doar bătaia mea de inimă ce luptă cu cei ce vor să fure libertatea cailor.

Dans la ceasul trezirii

Am murit inainte de sfarsitul pe care lumea aceasta il dansa de ceva vreme.
Am murit trezindu-ma...Ca sa te pot cunoaste a trebuit s-o fac. Ca sa ma poti calauzi in dansul ce sterge ranile deschise a trebuit sa te trezesti si tu, care ai aparut din respiratia stelelor la cea dintai luna plina a inceputului. Puterea iubirii e cea care i-a tinut departe pe cei care au vrut sa arunce pietre odinioara, de aceea gandurile tale stralucesc in parul meu astazi. Norii si-au deslusit simplitatea si neclintita le este radacina. Mainile tale au fost botezate cu apa vie a iubirii, de aceea pasii tai sunt siguri si precisi. Trezindu-ma din viata am uitat sa plang si mangaierea ta mi-e protector scut. In timpul cat esti tu de straja ingerii aduna puteri si apoi le daruiesc si celor ce inca nu inteleg ca moartea e viata. Sarutul tau mi-a facut fiinta partasa la nemurire si samanta ei ne impinge spre zi. Ploaia s-a trezit si ea si priveste la cei instrainati de ceasurile vietii. Nu pot alege altceva decat ceea ce am masurat candva cu tine. Stravezie mi-e veghea credintei infinitului strabatut impreuna. Stravezie ti-e palma cu care tii universul in echilibru din voie divina. E ceasul nostru de rugaciune si ne-am regasit unul pe celalalt trezindu-ne murind, binecuvantand totul cu iubirea noastra.

Semn

Acoperite de sarea valurilor, tălpile mele îşi înţeleg firea copilăroasă abia acum. Păsări pe punctul de a zbura spre locul unde inima le îndeamnă s-au speriat de roşul fustei mele şi
de povara dulce a umerilor mei, clipa în care numele tău l-a recunoscut pe-al meu. Ne-am ostenit atât prin mesteceni de gânduri că am văzut târziu potrivirea. Eram în prag de trecere, la fel şi tu, dar nu era întâmplare, ci semnul divin al libertăţii literelor pe care le purtam în cartea mea albastră. Nisipul a încercat să mă lege de mal, dar algele mi-au arătat drumul spre casă şi în chemarea ta la ordine m-am regăsit. Din neştiutoarea mea fire s-au hrănit pescăruşii ce mi-au purtat spre cer privirea când durerea mă ţinea prizonieră. Atunci fructele mi-erau amare şi clovnii cu feţe albe mi-aţineau calea a cădere, dar cea dintâi tămâie arsă împreună a vindecat amiezele fără de atingerea iubirii. Nu promisiunea unui castel de nisip ridicat de mâini de copii ne face să râdem, ci rufele zbicite de vântul ce se joacă prin albul lor imaculat. Scrie, dragul meu, scrie despre ţipătul cumplit al degetelor cu care ieri săpai în piatră dorul de mine!

Anotimp

Astăzi am fost răscruce în anotimpul tău. Am fost curajul de a purta roşul distanţei bătăii de inimă dintre noi. M-am aplecat să sărut credinţa paşilor din drumul meu şi am zărit vocea ta căutându-mă. Întâi m-a mângâiat, apoi prin fiecare vers curgea cer senin şi mi-am luat aripile înapoi. Cântece de chihlimbar alunecau pe umerii mei şi pe deget firul rostului nostru mi-era tors de un păianjen alb. Vântul împletea simfonii din rostirile mele, iar frunzele lacrimilor tale mi se lipeau de tălpi.Plouă peste cenuşa vulcanului meu şi nu-mi pot lăsa iubirea să se aştearnă din condei, căci mi-e udă pleoapa. Corectează-mi teoriile învăţate şi dă-mi formula pentru spaţiul dintre noi! Am seminţele de la tine pulsând în poala rochiei şi de atât de mult răsărit vor încolţi. Înrudirea noastră a început sub brazda pe care Dumnezeu a călcat prudent şi dacă astăzi luna plină ţi-arată drumul către mine e semn că am fost răscruce în anotimpul tău.

Ţărmul Ultimei lacrimi

Sunt sute de catarge la Ţărmul Ultimei lacrimi. E locul unde nimeni nu poate fi judecat de nimeni. E locul unde mersul tânăr e tânăr şi mersul bătrân e bătrân. Aici există alei albe pe care pot merge mână-n mână vise şi visuri. Se rostogolesc din cer înţelepte alegeri şi nimeni nu poate fi socotit învins. Cei ce se nasc aici sunt fără datorii, iar lor nedreptatea le este necunoscută. Nici cutele de la colţul buzelor nu pot respira aerul mării ce scaldă Ţărmul Ultimei lacrimi. Departe sunt temple ce au ars, departe sunt castele de nisip, departe nu se găsesc culori pentru picturile divine. Dar toate sunt departe... Aici, la Ţărmul Ultimei lacrimi, am ajuns şi eu astăzi şi te-am prins de mână în cea mai pură formă a ta. Îţi curge prin sânge credinţa şi eşti dovada că Dumnezeu lasă robinetul iubirii deschis. O floare albastră intenţionat pictată într-un colţ de tablou de un suflet plecat în căutare de culori ne-a unit în linişte şi rafturile casei noastre sunt pline de cuvinte. Mi-a fost atât de dor de tine, încât am lăsat pereţii albi. Petala sărutului tău s-a aşezat pe fruntea mea şi copiii ne aşteaptă pe ţărm. E timpul pentru Ultima lacrimă.

Povestea Panseluţei

O zână mică şi plăpândă ducea în spate o poveste. În lumea ei era iubită pentru puterea aceasta. De câte ori aripile ei cuprindeau Tărâmul oamenilor ceea ce rămânea lipit de ele era întotdeauna cea mai frumoasă poveste pe care o împărtăşea celor din neamul ei.

Înţeleptul  Marelui Stejar adunase în cartea sa groasă şi veche câteva din poveştile aduse de plăpânda zână. Astăzi, aceasta abia mai zbura sub greutatea poveştii. Toţi cei mici alergau pe lânga ea, dornici de zăbava ceasurilor când povestea se trezea la viaţă. Pădurea răsuna de zarva lor, iar Înţeleptul îşi ştergea ochelarii cu rame din raze de lună şi mărgean adus de la Blânda Mare. Îşi ascuţi pana de lebadă şi cu cartea în braţe se strădui să coboare cu atenţie pe crengile Marelui Stejar. Era dornic să asculte ultima poveste a zânei.

În mijlocul pădurii, în poiana peste care soarele parcă nu voia să apună, evident curios să afle povestea la rându-i, întreaga suflare aştepta. Mica zână ajunse exact când soarele nu mai găsi nici o scuză ca să nu apună, altfel luna s-ar fi supărat. La lumina ei şi a licuricilor zâna îşi lăsa povestea jos, apoi bău din izvorul cristalin puţină apă, îşi drese vocea şi spuse, după cum era deja obiceiul: "Din Lumina Tărâmului oamenilor, astăzi o nouă poveste revine la viaţă". Apoi, scutură aripile şi în faţa tuturor POVESTEA se povestea singură, ajutată doar de focul veşnic din mijlocul poienii.

A fost odată o Panseluţă albastră cu urme de roşu. Albastru avea din partea mamei, iar roşu din a tatălui. Un suflet ales ce-şi aflase menirea înaintea altora, înainte de a ştii că a prins rădăcini. Părinţii credeau că fiica lor le va umple grădina cu nepoţi şi nepoţele, dar nu era scris acest destin în seva Panseluţei. În urma ei dâre de lumină aduceau vindecare celor care îşi treceau paşii din întâmplare sau nu pe acolo. Vestea aceasta umplu de speranţă sufletele celor peste care părinţii Panseluţei domneau cu înţelepciune şi în deplină armonie.  Nu exista ca odată ce i se cerea ajutorul, mica floare pe care Primăvara o iubea nespus, doar îi era naşă, să refuze. Mereu şi mereu, zi de zi, supuşii se vindecau, iar într-o zi nimeni n-a mai fost bolnav. Răsuna Tărâmul Florilor de vestea puterii Panseluţei. Doar ea devenea din ce în ce mai tristă, fără voia ei. O tristeţe pe care nimeni nu o înţelegea, pe care nimeni nu o putea vindeca. Cea care aducea alinare nu putea fi alinată. Cea care încălzea suflete nu putea fi mângâiată nicicum. Consiliul Florilor Bătrâne spuse că Panseluţa trebuie imediat căsătorită, altfel parfumul ei s-ar fi pierdut. Astfel, părinţii ei au început să caute pe cineva potrivit. Mândrul Gladiol era prea înalt, plăpândul Ghiocel era prea scund, Trandafirul avea spini, Sângele Voinicului se bătea mereu, Brusturele era prea sălbatic, Crinul, prea puternic, Macul, prea firav. Nimeni nu putea mulţumi sufletul nefericiţilor părinţi. Panseluţa trăia în camera ei, departe de privirile tuturor, neştiind ce-i frământă. Visa albul rochiei ei de mireasă şi dansa primul ei vals visând. Prizonieră fără gânduri, se acoperea de iarbă şi vânt, iar drumul ei ducea spre stele, acolo unde era scris ce trebuia să facă. Noaptea îi şoptea să iasă spre cerurile dantelate, să-şi răcorească petalele obosite, iar presimţirea îi era mai vie ca oricând. Panseluţa îndeplini rugămintea nopţii şi se trezi în mijlocul unei poieni, unde un foc imens ardea şi zânele dansau în jurul lui. O mână o prinse puternic şi o forţă să intre în dansul acela înflăcărat. Încet, obrajii ei se îmbujorară şi un zâmbet se prinse de chipul ei. Dimineaţa o găsi în camera ei, iar o micuţă ghindă se odihnea în poala rochiei zdrenţuite de atât dans. Acum ştia. Soarta ei era legată de cea a Marelui Stejar. Cândva fusese zână, acum devenise Panseluţă. Trebuia să plângă toate lacrimile adunate de-a lungul vieţilor ca să poată ajunge cu adevărat în poiana destinată. Părinţii ei reuşiseră să găsească un partener pentru fiica lor şi o vestiră de îndată. Fiul Stejarului îngenunchease cu sufletul deschis rostindu-şi dorinţa de a o lua de soţie pe plăpânda Panseluţă. Sinceritatea lui înduioşă inimile celor doi şi astfel nunta fu hotărâtă. Panseluţa înţelegea că era scris, că o forţă mai mare o ajuta în felul ei. În cea mai fericită zi din viaţa ei, Mireasa Panseluţă, albastră cu urme de roşu, plângea. O mireasă cu suflet ales lăsa în urma ei lumină dansând primul ei vals. Şi plângea cât putea. Spre mirarea tuturor, Mireasa plângea când ar fi trebuit să radieze de bucurie. Numai Fiul Stejarului înţelegea, dar nu avea dezlegare să rostească vreun cuvânt. Aşa că tăcea. Valsul îi înlănţuise şi ritmul lui era din ce în ce mai rapid. Cercurile deveneau mai strânse şi mai strânse, până când din vârtejul acela nu mai răamse decât o rochie albastră cu urme de roşu şi o frunză de stejar. Cei doi dispăruseră fără urmă, iar poiana era mai bogată cu o zână a Stejarului. Uitarea stropi ochii celor prezenţi la nuntă şi nimeni nu îşi mai amintea de Panseluţă. Doar un băieţel abia vindecat de ea, rămas acasă cu bunica luiîi mai păstra imaginea vie. De fapt de la el aflase plăpânda zână povestea...

Pana Înţeleptului încremenise de ceva vreme, dar nimeni nu observă nimic. Încet, închise cartea şi urcă până în cămăruţa lui din Marele Stejar. Acolo, o micuţă ghindă era aşezată într-un sipet albastru cu urme de roşu, amintire de la mama lui pe care nu o cunoscuse niciodată, căci acceptase să plângă de dragul lui toate lacrimile vieţilor ei. La naşterea lui, Zâna Stejarului nu a mai avut lacrimi să poată  învinge durerea. El era menirea ei, iar ea şi-o împlinise. Din colţul camerei, un fum albastru ajunse la nările lui. Tatăl lui, Fiul Stejarului, fuma pipa în linişte. Încet, se ridică zâmbind , cu mişcări tacticoase scutură rămăşiţele de tutun într-o tabacheră pe care era încrustat un chip frumos. Pe o muzică auzită doar de sufletul lui începu să danseze cu o parteneră imaginară. Înţeleptul Stejarului ştia de acum că era vorba despre un vals. Valsul pe care tatăl lui îl dansase cu mama lui în ziua nunţii lor. O lacrimă se scurse pe obrajii lui, dar cineva o şterse rapid, înainte ca aceasta să cadă. - "Nu. Mama ta a plâns şi pentru tine", spuse Fiul Stejarului băiatului lui. Amintirea ei era de acum aşternută în cartea Înţeleptului. Soarele revenea pe cer, dar curiozitatea lui fusese stinsă de Floarea de soare, care îi depănase în acea noapte povestea şi lui. O rază caldă, ce aducea a mângâiere, atinse obrazul unei stele ce dormea din colţul galaxiei. O stea primea alinare după ce alinase multă vreme, primea vindecare după ce vindecase mult timp. O stea ce acum îşi aimtea la rându-i cine este... Şi începu să danseze un vals cum nici o altă stea nu mai văzuse...