Caii liberi

Îmi bate inima a libertate. Şi clopotele albe bat la fel. Le aud în timp ce dimineaţa stinge flacăra lămpii de veghe, iar ferigile se topesc la umbra casei ce mi-a adăpostit trezirea. Port în palme biruinţa fraţilor mei ce au alergat iar liberi prin nisipul stepei. Pot oamenii să rupă din carnea cailor fâşii, pot să le arunce peste umeri din potcoave, nimic nu va opri cântecul tăcut al copitelor să se întoarcă la izvor. Am călăuzit două suflete cu lacrima pe care am lăsat-o să cadă uitând o clipă de locul unde lupii sfâşie trecătorii. Mii de săgeţi se tot aruncă înspre cei cu gânduri curate, mii de otrăvuri aşteaptă să găsească o cale să pătrundă în linia vieţii, mii de tăceri se-ncurcă într-un cuvânt şi mii de neoameni ar vrea să simtă coama cailor printre degete.
Odinioară caii le-au purtat acestora din griji, le-au prefăcut neputinţa în lumină, iar astăzi libertatea lor e năzuinţă şi nemernic scop. Nu e întâmplare tristeţea ce se adânceşte pe sub pleoape, nu e răcoarea ploii ce aş fi vrut să simt. E doar bătaia mea de inimă ce luptă cu cei ce vor să fure libertatea cailor.