de povara dulce a umerilor mei, clipa în care numele tău l-a recunoscut pe-al meu. Ne-am ostenit atât prin mesteceni de gânduri că am văzut târziu potrivirea. Eram în prag de trecere, la fel şi tu, dar nu era întâmplare, ci semnul divin al libertăţii literelor pe care le purtam în cartea mea albastră. Nisipul a încercat să mă lege de mal, dar algele mi-au arătat drumul spre casă şi în chemarea ta la ordine m-am regăsit. Din neştiutoarea mea fire s-au hrănit pescăruşii ce mi-au purtat spre cer privirea când durerea mă ţinea prizonieră. Atunci fructele mi-erau amare şi clovnii cu feţe albe mi-aţineau calea a cădere, dar cea dintâi tămâie arsă împreună a vindecat amiezele fără de atingerea iubirii. Nu promisiunea unui castel de nisip ridicat de mâini de copii ne face să râdem, ci rufele zbicite de vântul ce se joacă prin albul lor imaculat. Scrie, dragul meu, scrie despre ţipătul cumplit al degetelor cu care ieri săpai în piatră dorul de mine!
