Fărâme de cer

Când clepsidra cerne nisip albastru, braţele ei sunt slabe şi nu pot da iubirii contur. Albastrul o orbeşte. Când nisipul clepsidrei e alb, ochii lui nu cutează să ia locul fulgerelor din pragul dimineţii. Când culoarea amurgului se scurge prin clepsidră, inimile amândurora se rotunjesc lovite de toată durerea lumii. Se pot iubi în afara clepsidrei, pe ultimul prag al vieţii, doar astfel numărătoarea inversă se va opri şi timpul se va cerne împotriva lui. Toiagul cu care căuta stele de sprijin va dirija simfonii de îngeri şi muzica va binecuvânta drumul lor acasă. Ce-i încape ei în palme, fărâme de cer, sunt bune pentru spinii înfipţi în umerii lui. Ce-i cuprinde lui îmbrăţişarea, frunze de foc, sunt folositoare rănilor de otrăvite flori ce au zgâriat tălpile ei. O vorbă pierdută pe drum e regăsită şi amândoi au aşezat-o pe perna albă a apropierii dintre ei. Răgaz are deci vorba să refacă zilele săptămânii în felul lor. Mai înţelepţi ca-n ultimele vieţi, mai buni decât la ultima regăsire, mai luminaţi şi întregi pentru prima dată, şi el, şi ea se deschid în faţa celor ce iubirea au înţeles-o dintotdeauna, devenind una cu ei.