O zână mică şi plăpândă ducea în spate o poveste. În lumea ei era iubită pentru puterea aceasta. De câte ori aripile ei cuprindeau Tărâmul oamenilor ceea ce rămânea lipit de ele era întotdeauna cea mai frumoasă poveste pe care o împărtăşea celor din neamul ei.
Înţeleptul Marelui Stejar adunase în cartea sa groasă şi veche câteva din poveştile aduse de plăpânda zână. Astăzi, aceasta abia mai zbura sub greutatea poveştii. Toţi cei mici alergau pe lânga ea, dornici de zăbava ceasurilor când povestea se trezea la viaţă. Pădurea răsuna de zarva lor, iar Înţeleptul îşi ştergea ochelarii cu rame din raze de lună şi mărgean adus de la Blânda Mare. Îşi ascuţi pana de lebadă şi cu cartea în braţe se strădui să coboare cu atenţie pe crengile Marelui Stejar. Era dornic să asculte ultima poveste a zânei.
În mijlocul pădurii, în poiana peste care soarele parcă nu voia să apună, evident curios să afle povestea la rându-i, întreaga suflare aştepta. Mica zână ajunse exact când soarele nu mai găsi nici o scuză ca să nu apună, altfel luna s-ar fi supărat. La lumina ei şi a licuricilor zâna îşi lăsa povestea jos, apoi bău din izvorul cristalin puţină apă, îşi drese vocea şi spuse, după cum era deja obiceiul: "Din Lumina Tărâmului oamenilor, astăzi o nouă poveste revine la viaţă". Apoi, scutură aripile şi în faţa tuturor POVESTEA se povestea singură, ajutată doar de focul veşnic din mijlocul poienii.
A fost odată o Panseluţă albastră cu urme de roşu. Albastru avea din partea mamei, iar roşu din a tatălui. Un suflet ales ce-şi aflase menirea înaintea altora, înainte de a ştii că a prins rădăcini. Părinţii credeau că fiica lor le va umple grădina cu nepoţi şi nepoţele, dar nu era scris acest destin în seva Panseluţei. În urma ei dâre de lumină aduceau vindecare celor care îşi treceau paşii din întâmplare sau nu pe acolo. Vestea aceasta umplu de speranţă sufletele celor peste care părinţii Panseluţei domneau cu înţelepciune şi în deplină armonie. Nu exista ca odată ce i se cerea ajutorul, mica floare pe care Primăvara o iubea nespus, doar îi era naşă, să refuze. Mereu şi mereu, zi de zi, supuşii se vindecau, iar într-o zi nimeni n-a mai fost bolnav. Răsuna Tărâmul Florilor de vestea puterii Panseluţei. Doar ea devenea din ce în ce mai tristă, fără voia ei. O tristeţe pe care nimeni nu o înţelegea, pe care nimeni nu o putea vindeca. Cea care aducea alinare nu putea fi alinată. Cea care încălzea suflete nu putea fi mângâiată nicicum. Consiliul Florilor Bătrâne spuse că Panseluţa trebuie imediat căsătorită, altfel parfumul ei s-ar fi pierdut. Astfel, părinţii ei au început să caute pe cineva potrivit. Mândrul Gladiol era prea înalt, plăpândul Ghiocel era prea scund, Trandafirul avea spini, Sângele Voinicului se bătea mereu, Brusturele era prea sălbatic, Crinul, prea puternic, Macul, prea firav. Nimeni nu putea mulţumi sufletul nefericiţilor părinţi. Panseluţa trăia în camera ei, departe de privirile tuturor, neştiind ce-i frământă. Visa albul rochiei ei de mireasă şi dansa primul ei vals visând. Prizonieră fără gânduri, se acoperea de iarbă şi vânt, iar drumul ei ducea spre stele, acolo unde era scris ce trebuia să facă. Noaptea îi şoptea să iasă spre cerurile dantelate, să-şi răcorească petalele obosite, iar presimţirea îi era mai vie ca oricând. Panseluţa îndeplini rugămintea nopţii şi se trezi în mijlocul unei poieni, unde un foc imens ardea şi zânele dansau în jurul lui. O mână o prinse puternic şi o forţă să intre în dansul acela înflăcărat. Încet, obrajii ei se îmbujorară şi un zâmbet se prinse de chipul ei. Dimineaţa o găsi în camera ei, iar o micuţă ghindă se odihnea în poala rochiei zdrenţuite de atât dans. Acum ştia. Soarta ei era legată de cea a Marelui Stejar. Cândva fusese zână, acum devenise Panseluţă. Trebuia să plângă toate lacrimile adunate de-a lungul vieţilor ca să poată ajunge cu adevărat în poiana destinată. Părinţii ei reuşiseră să găsească un partener pentru fiica lor şi o vestiră de îndată. Fiul Stejarului îngenunchease cu sufletul deschis rostindu-şi dorinţa de a o lua de soţie pe plăpânda Panseluţă. Sinceritatea lui înduioşă inimile celor doi şi astfel nunta fu hotărâtă. Panseluţa înţelegea că era scris, că o forţă mai mare o ajuta în felul ei. În cea mai fericită zi din viaţa ei, Mireasa Panseluţă, albastră cu urme de roşu, plângea. O mireasă cu suflet ales lăsa în urma ei lumină dansând primul ei vals. Şi plângea cât putea. Spre mirarea tuturor, Mireasa plângea când ar fi trebuit să radieze de bucurie. Numai Fiul Stejarului înţelegea, dar nu avea dezlegare să rostească vreun cuvânt. Aşa că tăcea. Valsul îi înlănţuise şi ritmul lui era din ce în ce mai rapid. Cercurile deveneau mai strânse şi mai strânse, până când din vârtejul acela nu mai răamse decât o rochie albastră cu urme de roşu şi o frunză de stejar. Cei doi dispăruseră fără urmă, iar poiana era mai bogată cu o zână a Stejarului. Uitarea stropi ochii celor prezenţi la nuntă şi nimeni nu îşi mai amintea de Panseluţă. Doar un băieţel abia vindecat de ea, rămas acasă cu bunica luiîi mai păstra imaginea vie. De fapt de la el aflase plăpânda zână povestea...
Pana Înţeleptului încremenise de ceva vreme, dar nimeni nu observă nimic. Încet, închise cartea şi urcă până în cămăruţa lui din Marele Stejar. Acolo, o micuţă ghindă era aşezată într-un sipet albastru cu urme de roşu, amintire de la mama lui pe care nu o cunoscuse niciodată, căci acceptase să plângă de dragul lui toate lacrimile vieţilor ei. La naşterea lui, Zâna Stejarului nu a mai avut lacrimi să poată învinge durerea. El era menirea ei, iar ea şi-o împlinise. Din colţul camerei, un fum albastru ajunse la nările lui. Tatăl lui, Fiul Stejarului, fuma pipa în linişte. Încet, se ridică zâmbind , cu mişcări tacticoase scutură rămăşiţele de tutun într-o tabacheră pe care era încrustat un chip frumos. Pe o muzică auzită doar de sufletul lui începu să danseze cu o parteneră imaginară. Înţeleptul Stejarului ştia de acum că era vorba despre un vals. Valsul pe care tatăl lui îl dansase cu mama lui în ziua nunţii lor. O lacrimă se scurse pe obrajii lui, dar cineva o şterse rapid, înainte ca aceasta să cadă. - "Nu. Mama ta a plâns şi pentru tine", spuse Fiul Stejarului băiatului lui. Amintirea ei era de acum aşternută în cartea Înţeleptului. Soarele revenea pe cer, dar curiozitatea lui fusese stinsă de Floarea de soare, care îi depănase în acea noapte povestea şi lui. O rază caldă, ce aducea a mângâiere, atinse obrazul unei stele ce dormea din colţul galaxiei. O stea primea alinare după ce alinase multă vreme, primea vindecare după ce vindecase mult timp. O stea ce acum îşi aimtea la rându-i cine este... Şi începu să danseze un vals cum nici o altă stea nu mai văzuse...
