Sămânţă de iubire albă

Prin stropii de ploaie ce-mi păreau mărgele risipite păşeam şi fire din anotimpul întârziat alunecau pe lângă mine fără să se poată prinde în vreun fel. Mi-era făptura învăluită de mătasea poeziei şi rezonam cu sunetele viorii la care copacii cântau, setoşi de apa ce se aduna în frunze. Nesăţioasa lor cântare  mi-a amintit de pagina albă ce mă-aştepta acasă. Mi-a răsărit în suflet o sămânţă pe care ceaţa dimineţii nu o recunoaşte. Doar tu ai admirat-o trezindu-se la viaţă când toţi ceilalţi dormeau. Acolo unde altădată colcăiau amărăciunea, sfiala, neputinţa şi dezamăgirea infinită un firav loc fertil s-a împlinit. Sămânţă de iubire albă mi-a spus pe nume un înger ce-mi apăruse în vis. M-am retras speriată, ca un mac ud din câmpul peste care norii îşi scuturaseră veşmântul, şi am alergat în căutare de răspunsuri. Deplina singurătate părea instaurată şi totuşi, există locuri unde încă încolţesc seminţe. Nelinişti fremătânde ţineau umbrela ca pe o armură şi eram acoperită de sărutul ploii brutal şi fără vină. N-am înţeles că sunt în plin zbor decât atunci când am simţit mângâierea caldă a soarelui în tălpi. Să-mi laşi fereastra deschisă diseară, voi ajunge după ce pagina mea albă va fi acoperită cu veşmântul cuvintelor mele!