Rădăcini de respiraţie

Sângele i se scurgea printre degete. "De ce era atât de închis?", se întreba pictorul privind uimit la rana din pieptul lui. Acolo unde era inima, acum era un gol imens. Îşi pierduse rădăcinile, sensul clipei. Năruite, speranţele îşi dădeau ultima suflare la marginea ultimei lui creaţii. Ochii ei străluceau acolo, iar în aceeaşi ultimă pictură şi chipul lui o veghea din umbră, neştiut, ca şi cum n-ar fi vrut ca ea să afle vreodată neliniştile lui. Dar pentru ca ea să înţeleagă tăcerea lui nu era de ajuns. De aceea era doar gol în locul unde mâna lui simţea altădată bătăi de inimă.  Pictorul îşi ştergea cu mişcări încete sângele culorii căreia îi oferise rolul principal în ultima lui clipă de inspiraţie. Se certa pe el, se nega, se trăgea la răspundere şi pe neobservate păşi pe cărarea cea mai abruptă a Muntelui Celor fără rădăcini. Urca fără să ştie că urcă, se înălţa fără să înţeleagă înălţarea, iubea fără să ştie că iubeşte. Toate neliniştile lui, frământările lui, îi ţineau mintea ocupată. Deşi călătoria era atât de importantă, el căuta sfârşitul. La capătul cărării întâlni un personaj ciudat. Nu părea de pe lumea aceasta. Încercă să-i vorbească, dar părea absent. Vorbea cu sine însuşi. "Oare ce să fie cu acest om?", se întreba pictorul. Picioarele îi erau adânc înfipte într-un pământ bogat, fertil, iar muguri verzi şi plini de sevă dădeau semne de rod peste nu puţină vreme, dar ciudatul personaj nu părea să înţeleagă ce miracol i se întâmplă. Pictorul întinse mâna stângă să-l atingă, iar cel de dinaintea lui făcu la fel. De undeva, dinlăuntru, la suprafaţă ţâşniră două lacrimi şi pictorul înţelese ca se afla în faţa unei oglinzi. Cel pe care-l vedea cu un mare gol în partea stângă era chiar el. Pentru o vreme nu mai simţise sângele prin trup, se dezobişnuise de bătăile fireşti ale inimii, iar revelaţia dinaintea oglinzii îi reaminti de unde-şi trage puterea. Cu toată forţa de care se simţi în stare strigă neputinţa de până atunci. Toate durerile vieţii se uniseră într-un strigăt incredibil, iar oglinda se sparse în mii şi mii de fărâme. Dincolo de ea, pictorul îşi văzu casa, mai frumoasa decât atunci când plecase. Rădăcinile lui îl trăgeau cu forţă. Proaspăt văruită, mirosind a copilărie, a mama lui şi a caiete noi de şcoală, casa îi lăsase uşa deschisă. Îl aşteptase... Liniştea adâncă îl îmbia la somn. Când deschise ochii, ea îi zâmbea, fericită că el respiră din nou.