Minunea pe care o cauti

Ma incearca durerea.

Se aduna ghem urletul launtric si e din ce in ce mai rotund. Cuvintele mele pot fi fara de moarte, dar cum sa le fac sa ajunga la tine? Cum sa le prind in plete dorul si iubirea mai bine ca sa intelegi?
Pe apa limpede a implinirii plutesc, intre a fi om, femeie si lumina. Luna imi cuprinde intaiul meu zbor in esarfa ei stralucitoare si chiar de-as vrea nu am cum sa mai opresc scanteile divine sa ma ninga. Te privesc in fiecare clipa, te tin strans de mana si nu contenesc in a-ti sustine urmatorul pas. Pot fi tacuta, dar nu pot fi nepasatoare, pot fi nevazuta, dar nu pot sa nu-mi rostesc dorinta de a te vedea acolo unde stiu ca-ti este locul. 
Ti-e scris intr-un anume fel si rostul meu e sa fiu a ta poarta de trecere intre dimensiuni.
Ma aud strigata pe numele pe care numai sufletul tau il cunoaste si sangele-mi redevine prieten. Rascolesc filele trecutului incercand sa-mi amintesc ce urmeaza, iar adevarul imi frige degetele cu care tin cartea lectiilor pe care le-am avut de pregatit pentru astazi. Nu cantareste nimic mai mult ca omenia, chiar daca uneori tristetea copleseste umerii daruiti ca sprijin. Nimic nu este mai greu de gasit ca pamantul fagaduintei numit iubire, de aceea oamenii i-au uitat culoarea, confundand-o de multe ori cu dragostea. Libertatea, aceasta lectie de zbor, e ora de la care au lipsit multi, loviti de raceli inopinate. Am in fiinta-mi doar increderea mea in tine si de la ea imi creste speranta in mijlocul pieptului planta rara a iubirii. E bine ocrotita si adevarul e in fata ta. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa pasesti acolo unde eu stiu ca-ti este locul. Fa urmatorul pas spre inteleapta alegere a vietii! Luna te-a ales ca invatator! Tu insuti esti minunea pe care o cauti!

Lumina de a doua zi

Dintr-o mare in care bateau clopotele a urgie m-am ridicat in apararea ta, iubitul meu alb. Am rugat vantul sa-ti smulga esarfa suferintei de la gat si fiinta-ti iesita la lumina incerca sa traiasca in lipsa ei. 
Cu greu ai inteles ca esti liber, cu greu ti-ai inteles menirea, dar ti-ai ridicat bratele spre cer a acceptare. Dreptate pentru cel ce esti cer cu sufletul deschis si stancile tarmului se transforma in nisip sa-ti limpezeasca drumul. Rochia mea de valuri te mangaie, te cer drept temelie umerii mei, iar pecetile vietii rostuite in ceruri s-au rupt. Unii invata greu iubirea, altii se nasc cu ea in suflet si in sange; mai sunt si cei care nu au cunostinta de existenta ei si mai toti cred ca poate fi gasita la iarmaroc.  
Si totusi, in lutul din care am fost creati iubirea musteste adevarul. 
In apa cu care am fost amestecati iubirea si-a lasat amprenta, bunatatea. In aerul ce intretine focul vietii iubirea isi are radacinile divine. Comoara vie se prelinge din imbratisarea noastra si astfel cei ce sunt aidoma noua se hranesc in asteptarea zilelor nestinsei lumini.
Sunt nenumarati cei ce-ti cer socoteala, dar le-am adunat vorbele necugetate intr-un carbune ce arde, le-am suflat din palme praf de uitare si iertare si astfel jocul pagan a luat sfarsit. 
Esti liber sa iubesti, sa speri, sa cuprinzi infinitul cu privirea, sa ajuti, sa vibrezi si sa traiesti. Simplu, in armonia unei lumi ce abia incepe si care-n tainica fratie ne indreptase pasii catre ea demult, de dinainte de a pecetlui rostul. Urmatorul tau pas e pe treapta celui mai solid dintre temple. Respira dreptatea iubirii tale pana la capat si lumina de a doua zi te va surprinde. Viata ta adevarata incepe abia acum.

Ganduri

Eu sunt versul ce-ti curge pe tampla, sunt nestiuta chemare albastra a padurii in care te racoreai lovit de arsita bejeniei.
Imi doresc cea mai simpla dintre impliniri, sa vii, caci am pe buze litera dulce a ultimului tau sarut. Citesc scrisori pe care nu mi le-ai trimis si trandafirii culesi de tine, dupa ce furtuna i-a spalat de dureri, se odihnesc inca in cartea pe care am scris-o in urma pasilor tai.
Privesc pe fereastra in asteptarea ta si mi-as dori sa fiu tarana de pe drum ca sa stiu ca vii eu cea dintai...
Pasari albe ating in zborul lor ierburi, cerul se umple de sensuri si-mi doresc ecoul numelui meu rostit de tine.
Respir parfumul florilor de tei pe care chitara le presara printre notele muzicii sufletului meu.
Pelin de amara tacere ma cearta ca astept vremuri mai bune, dar stiu cine esti, stiu cum esti si prefac durerea de a stii ca esti atat de departe in albastra pana de scris. Cu ea astern iubirea-mi in amurg si conturul tau il desenez sperand in zare.
Copacii toti au a ta forma, norii ma surprind cu chipul tau pe cer si ma arde zborul nezburat. Am ganduri noi, proaspat taiate din gradina, in glastra si ametesc de la gustul amintirilor din viitorul ce vine cu fiecare raza de soare ce se straduieste sa ma trezeasca.

Dezmeticire

Acolo unde mă aştepţi e cald. Acolo unde eşti tu tristeţea nu izbuteşte să ajungă niciodată, căci ultimul ei fruct e la tine în palme. Acolo unde mă trimite inima cu gândul e brazdă nouă şi miez dulce de lumină, pentru că şi eu, şi tu am rupt cu dinţii din amărăciunea clipei. Acolo unde vreau să ajung nu trebuie să strig, nu trebuie să fug, nu trebuie să simt frică. Acolo e amurgul păsărilor călătoare, pe care l-am visat de atât de multe ori, e obrazul luminat al cerului peste care norii uită să aştearnă umbre. Acolo unde paşii mei se îndreaptă vorbele nu ucid, acolo nimeni nu e grăbit, acolo bunătatea e la ea acasă şi cei care se împodobesc cu faptele altora nu pot pătrunde. Acolo mă cheamă iubirea ta, acolo îţi simt vocea tălmăcindu-mă ca să înfloresc şi acolo meandrele timpului nu se mai numesc ore. Mă necuprinde taina sărutului tău şi peste cetatea tulburată de la atât de multă zăpadă zboară păsări albe, care îmi arată casa chipului tău de dincolo de copacii desfrunziţi ai trecutului.
Zăresc deja lumina caldă a ferestrei la care mă aştepţi zâmbind şi pasu-mi se iuţeşte a verdict final.
Lumina e musafira de la masa noastră astăzi şi în braţele tale îmi dezmeticesc fiinţa, obosită de atâtea vieţi în lipsa ta.

Lăcaş solar de iubire

Văd soarele în apa mării mele şi nu doresc alt vis în care să-mi topesc fiinţa în iubire. Te port în mine cerc de foc şi aleg să-mi curăţ mâinile de calea cu stăpân. Liberă sunt astăzi, doar genunchiul mi-e rănit de rădăcinile trecutului, iar soarele adus de venirea ta mi-a vindecat neştiuta potecă spre mine. 
Pământul ia încet culoarea soarelui, la fel şi noi. Fierbinte adânc iese acum la lumină şi liniştea curge pe drum, nestinsă. Coji de suflete deschise astăzi simt sub tălpi, fructe coapte aşteptate de îngeri de atât de multă vreme.
Răni de destine omeneşti sunt vindecate de lacrimi de stele aşezate cu grijă părintească pe cer.
Vreascuri îndurate de pădure ani uitaţi de timp sunt arse de lumină şi totul devine curat. Ating acordul meu cu tine şi mă arunc în braţele focului viu care eşti, lacas solar de iubire. E soare peste noi şi peste lumea în care vine viaţă iar.

Ploaie de soare

Mă opresc pe umerii tăi când cobor să te sărut.

Mă opresc pe buzele tale când corabia dorului devine albastră.

Mă opresc în braţele tale când mi-e fruntea plină de şoapte şuierate de vântul năprasnic de dincolo de munţi.

Un crâmpei de soare mă colorează când picăturile trupului meu te ating şi tu mă primeşti cu sufletul deschis.

Mă scald în cerul tău fără de seamăn şi sunt fără de pată de acum. Tu eşti adevărul meu şi întâmplarea fericită a fiinţei care te ţine minte de când libertatea i-a dăruit din bucata ei de pâine.
Mă simt pasărea ta măiastră şi carul de foc cu care te înalţi dimineaţa luminând leagănul copiilor ce vin să cureţe.
Timpul ne mângâie amiezele uitate în grădină, când visam în culorile tale, când pânza de păianjen era prinsă în picăturile de ploaie de soare ale iubirii ce nu se mai oprea.
Privindu-te, iubitul meu alb, mă uită şi durerea, şi neliniştea, şi tristeţea!

Frăţia Luminii

Conturul Soarelui e desenat de săgeata-ţi luminată cu înţelepciune. În foc cu foc de foc ai fost botezat.
O forţă fără seamăn ţi-a fost menită şi visul omenirii ţi-a fost dat pe mână. Tu creezi lumina, întemeiezi familii, vântul vine doar la chemarea ta şi dintre razele de soare ţi-a fost aleasă soarta norocoasă.
În taină ţi-a mai fost dat ca har să aşterni visuri pe hârtie şi să le împarţi celor cu braţele ostenite de tânjire după zbor. 
Altarul verde al pădurii poartă dorul tău şi freamătul lui te cheamă să prefaci cuvântul în cristal de stâncă, în care lumina stă cuibărită într-un spaţiu necuprins. 
Peste munţii prin care lupii rătăcesc tandru după fluturi albi curge mierea iubirii din săgeata ta. Binecuvântat de soare, te poţi lăsa zidit la rădăcina vieţii şi cerurile se deschid să te primească. Laşi în urmă hotare şi când înţelegi ce înseamnă veşnicia poţi fi şi pasăre, şi frunză, şi floare de câmp... 
Cercul este complet când discul solar te-a prins la mijloc şi te-a învăţat ce este liniştea secundei. Inelul unui copac este complet când te-a prins în mijlocul lui şi te-a învăţat ce este tainica frăţie a luminii.
Om, Soare, Pământ, Lună, Foc, Aer, Apă, Metal, Piatră şi Iubire.

Astăzi, acum, mereu

Spate în spate, suflete-pereche.

Iarbă de foc şi iarbă de apă, cuvinte albastre şi cuvinte pictate, umeri buni de sprijin pentru ziua dintâi.

Şi eu, şi tu, rădăcini adânci spre pădurea roşie ca focul. Şi eu, şi tu, palme împrimăvărate de soarele iubirii.

Necuprinsă rostire pe vârf de munte, albastre raze de Lună în mijloc de cerc solar pe care ochii noştri le zăresc în acel Astăzi, în acel Acum de atunci.

Tu, în rochia albă, în mijlocul altarului, cu braţele ridicate spre Cel ce ne e Tată. Eu, în rochia-mi copleşită de întunericul de după apusul celui ce ne dă viaţă, Soarele.

Vise şi visuri ne unesc, idei şi cuvinte, iubire şi dor, întâmplări mărunte, oameni pe care-i completăm, pe care-i ajutăm, pe care îi iertăm şi-i înălţăm. Ne leagă dăruirea, alergatul pe plaja plină de alge, scăldatul în marea plină de iubirea Lunii pline, scoici ce ne-au recuperat sufletul de la capătul lumii, o pană roşie şi o pană albastră...

Ne leagă zborul păsării Phoenix, cumpăna lacrimilor ce hrănesc ţărâna, vinul roşu, sânge de voinici căzuţi pe câmpuri din dragoste de pământ.

Ne împlinim menirea într-un fel ciudat, deschis, fără de umbre.

La vedere, cu muzică, fără regrete, doar culori, cuvinte şi lumină, enorm de multă lumină. Lasă-i să vină la noi! Lasă-i să caute muzica din astre, să afle cine sunt cu adevărat, să se iubească pentru prima dată pe ei înşişi!

Lasă-i să meargă desculţi, să simtă sângele clocotind de amintiri din viitor, inima să bată în ritmuri de vulcan, să câştige suflul vieţii pentru cei ce vin...

Tu, rază divină, primeşte-i la tine şi arată-le calea, chemarea, destinul şi frunza cu care pot să atingă cerul!

Eu, rază albă de Lună, îi ajut să respire, să aleagă, să cunoască cea mai frumoasă picătură de înţelepciune, libertatea!

Ne-am adunat puterile în zborul nostru şi-am sărutat Pământul şi cuvintele noastre de iubire îl înalţă, iar razele de soare îl susţin de acum deplin.

Astăzi, Acum, Mereu...

Urme de lupta

Inveninata panza te acopera, iubitul meu, si ranile tale deschise miros a libertate incoltita in tacere, departe de ochii celor ce te tin legat. Neguros fumega felinarul de la coltul strazii de care ai reusit sa te lepezi si ca sa pot sa te prind de mana a trebuit sa sfasii cu unghiile carnea panzei atat de pline de venin si fiere. Cumplita lupta se da in tine si nu pot decat sa-ti admir curajul si rezistenta pe care nimic nu ti le poate infrange. Iti curge durerea pe obrazul obosit si mangaierea mea aduce doar un strop de alinare. Ma simti inflorind langa urechea-ti dreapta ca floare sfanta a gandului neinfrant. Nici o piatra nu te va atinge cat timp te imbie norii desi la ploaie. Valul tau cel imbibat cu ura nu poate fi scos decat cu iubire pura si foc, de aceea ma botez cu sangele tau si imi ud picioarele cu lacrimi ca sa-l pot picta pe dinauntru cu credinta mea in tine. Imi las deoparte mintea sa se razboiasca ea cu cei ce varsa amaruri in suflete, iar inima mea te unge cu untdelemnul sfant al iubirii ce se va vedea la dreapta judecata. Imbibata bine cu mirul izvorat de sufletul meu, panza se dezlipeste de trupul tau, de fiinta ta, de sufletul tau. Urlete prelungi lasa dare pe pamantul ars de panza cazuta si biruinta mea asupra celor ce nu stiu ce inseamna urma desculta a lui Dumnezeu, gandul curat, e definitiva. Focul din strafunduri a ars vraja, iubirea-mi botezata de tine a topit blestemul ce te tinea prizonier de atat timp. Abia acum te vad cu adevarat, iubitul meu alb! Chipul ti-e senin si clar, fruntea ti-e lipsita de infrangeri si visuri ucise din starea de veghe, parul iti flutura nestingherit in vant si mainile tale m-au cuprins cuminte, dar ferm. Decis.
Un curcubeu transforma noaptea in zi si cea mai frumoasa nuanta de fericire creeaza aurore pe pamantul cuprins de primavara, bucuros ca nu ne-am abandonat iubirea pe campul de lupta.

Viaţă

A fost neaşteptat.

Totul.

Ea era cuprinsă de o senzaţie cunoscută, neîncercată şi niciodată înţeleasă pe deplin.

Tensiunea resimţită de el rămăsese suspendată undeva, într-un timp ce nu era măsurat vreodată. Muzica, acea strălucire a instrumentelor, se reflecta pe feţele lor, ale amândurora. La fel şi iubirea ce se năştea pas cu pas. Privirile li se întâlniseră de câteva ori şi fiecare mişcare îi aducea mai aproape, şi mai aproape. Mâna ei îl atinse ca din greşeală, iar el o prinse ferm. Într-o clipă mişcarea lui puse aerul în vibraţie şi faldurile rochiei ei se chinuiau să-i ascundă pulpele pe care uraganul stârnit de prinderea lui îl stârnise. Îl mângâia încet, iar emoţia puse stăpânire pe chipul pe care se citea dorinţa. Şi el atingea cu discreţie parcă piciorul ei dezgolit, în timp ce tandreţea se instaura încet între ei. Un bărbat de pe margine îşi înfipse intens privirea în trupul ei, iar gelozia se strecură în pieptul lui. Strânsoarea pasională deveni brutală. Ea se depărtă puţin neînţelegând ce se întâmplă. Încercă o apropiere, dar el o respinse. Spinul întrebărilor o înţepa din ce în ce mai puternic. Cu privire de războinică îl prinse pe la spate cu braţele şi nu voia să-i mai dea drumul. El se scutură, dar din strânsoarea ei nu putea scăpa. Uimit de dăruirea ei totală şi parcă încăpăţânată, el se lăsă pradă îmbrăţişării pasionale. Se liniştise. Ea nu aruncase celui de pe margine nici o privire măcar. El era alesul, doar el. Dansul prindea amploare, tumultul interior al celor doi era unul fără compromisuri. Nimeni nu putea cuprinde în cuvinte trăirea lor. Privitorii erau fascinaţi de amalgamul de erotism şi fericire de pe ringul vieţii. Nici unul dintre parteneri nu avea cum să trişeze, amândoi străluceau sub reflectoarele libertăţii. Dansul lor era bucuria regăsirii, o posibilitate de a reinventa clipa dansată altădată, într-un trecut în care lumea lui se armonizase deplin cu a ei. Se privesc în ochi, iar contopirea lor e completă. Când trupurile încep să tacă, privirile continuă ritmul. Sinceritatea paşilor cu care s-au dăruit unul altuia era la fel de copleşitoare precum transpiraţia ce le curgea pe trupurile înfierbântate. Dansul se sfârşise, dar amintirea lui rămase întipărită pentru totdeauna în sufletele lor.

Fereastra mea

De atâtea ori am privit de la fereastra aceasta visând cu ochii deschişi.

De atâtea ori mi-am sprijinit fruntea de ea când afară ploaia trăia pentru mine. 

De atâtea ori bucăţi din sufletul meu s-au lipit la loc cu fulgi de nea readucându-mă în simţiri. 

De atâtea ori mâinile mele au mângâiat  lemnul ferestrei de la care te-am zărit întâia oară.

De atâtea ori clarul dimineţii ofta după aburul cafelei pe care o sorbeam  la fereastră visând la tine, iubitul meu alb.

De atâtea ori mi-am legat rănile cu fâşii de cuvinte calde ce miroseau a păpădie vindecătoare.
De atâtea ori dragostea ne-a fost binecuvântată de soarele ce trecea prin fereastra mea limpede.
De atâtea ori de la fereastra mea, ierburi vesele şi flori de câmp legate de pământ cu credinţă fără margini ne-au ascultat vorbele de iubire.
De atâtea ori mi-am scuturat gândurile cu blândeţe încercând să mi te aduc mai aproape. De atâtea ori spectacolul vieţii mi-a izbit retina de la fereastra mea atât de ferm închisă într-un perete alb.
De atâtea ori am stat de strajă, despletindu-mi firele sorţii în încercarea de a mă regăsi pe mine însămi, de a te regăsi pe tine.
De atâtea ori am murit la fereastra mea încât Astăzi sunt liberă de suferinţă şi Ieri şi Mâine se feresc de mine şi de libertatea mea... 
...Dar...
... Fereastra mea arde acum în casa dărăpănată a unor oameni fără de noroc, iar căldura pe care lemnul ei îl oferă acestor suflete, ce nu cunosc încă  trezirea, ne înalţă mai albi, mai puri, mai generoşi şi iertători.

Aurora

E soare peste tot în jurul nostru, e doar lumină sfântă. Ne atingem buzele de fermecatul val al menirii şi iubirea ne curge din suflete spre lumea în care adevărul este acolo unde nimeni nu a căutat  vreodată.

Ne este apa împlinirii foc divin şi departe de nisipul alb al Timpului ne acoperim cu petale de cer şi pulbere de Lună plină. Îmi e părul liber şi privirea mi se îndreaptă spre cioburile colorate ale trecutului mirat de fericirea noastră. 

Trăim însă astăzi, iar mâinile ne sunt împreunate până dincolo de limitele noastre înscrise în aurora boreală mai strălucitoare ca tragicul drum al nopţii către zi. Atingerea ta şi-a lăsat amprenta pe sângele meu şi sfiala-mi spală ţărmul trupului tău. Fluturăm pânza iubirii şi astfel auzim chemarea străbunilor ce ne hrănesc cu seva lor. Cuvântul lor ne este zbor înalt şi iubirea noastră le este urmă vie prin piatra sfântă a altarului.

Alb e drumul spre tine

Drumul către tine a fost mai alb ca niciodată.
Întreaga lume îmbrăcase culoarea sufletelor pereche, chiar şi cearcănul de pădure, ce-şi ridica în soare tâmpla, spre caldă îmbrăţişare. 
Mi-am adunat greşelile în drum spre tine, am stat de vorbă şi ne-am împăcat, iar miezul lor n-a mai fost tare şi lacrimile au renunţat să-mi mai atingă obrazul.
Ramurile copacilor ce străjuie cărarea spre tine strălucesc şi cristalele lor sfâşie tăcerea albă pe care vântul n-a sperat-o vreodată.
Nu-ţi fie teamă, nu m-a părăsit curajul şi nici nu ies de pe cărare!
Mi-e pasul ferm, iar hotărârea e divină, semn că nimic nu a fost lăsat să se întâmple fără a fi ştiut. Am multe de curăţat şi zăpada mi-a şoptit că-mi dă şi ea o mână de ajutor. Arunc întâi necazuri, griji, nevoi şi întâmplări de mult uitate, prefac neputinţa în credinţă şi pânza ce ţi-a fost aruncată peste chip se topeşte la simpla-mi şi calda atingere. Ce drepte vorbe rosteşte iarăşi gura ta, ce tandră lămurire ţi se cuibăreşte în suflet, ce senină ieşire din scenă mi-a pregătit soarta atunci când mi-a dat bucuria regăsirii tale!
E albă casa ta de acum, nu-i nici o umbră care să o mai atingă, tămâia albă a iubirii mele ţi-a curăţat trupul, mintea şi sufletul de sângele închegat al jumătăţilor de măsură. Încercările disperate de a salva aparenţele înfundaseră canale ce astăzi sunt mai limpezi ca oricând. E noapte acum, e cald în apropierea ta şi iubirea desenează stele împlinite pe pereţii albi ai sufletului meu.
Grăbită ta cădere de odinioară e acum amintire şi te zăresc ridicându-te din luntrea ce abia mai plutea pe apa Tristeţii, păşind pe tărâmul sigur al anotimpului Vieţii. Mi-e bucuria şi mai mare când versul tău începe a se trezi şi înstrăinarea de altădată a luat calea pribegiei. Ai reuşit să mai zâmbeşti şi să dezlegi o vrajă pe care doar iubirea te-a ajutat s-o spulberi. Fii liber în sfârşit şi trage aer adânc în piept! Când urci nu ai niciodată de ajuns...

Timidul soare

Atât de multe măşti cad astăzi, când soarele fluieră lung amestecându-şi răsăritul cu apusul!
Câmpia tâmplei doare şi arşiţa ce vine cu paşi grăbiţi  aduce miracolul adevărului. 
Priveşte în ochii tuturor şi vei vedea ce sufletele au ascuns o viaţă, ascultă ritmul inimilor şi vei da peste carcase goale, mai albe ca zăpada. 
Eu aud bătaia de clopot ce ne cheamă la ordine şi prin suferinţa îndurată ştiu că vom reuşi să ne păstrăm locul în braţele pământului. Mii de lacrimi cad acum de pe feţele rămase fără măşti şi cerul zâmbeşte, fericit că în sfârşit e liber. Ploi de vară se zbenguie frenetic deschizând larg porţile lumii.
Acum, când primăvara bate în ferestre, vom descoperi ce urme a lăsat zăpada despletită de soarele ce şi-a uitat timiditatea şi vrea să-şi unească soarta cu a noastră.

Calea iubirii

E vremea Lunii pline iar...
Incerc sa conving Timpul sa ma lase sa stau cu tine mai mult. Mi-e dor de trupul tau, masura cuvantului Lui, mi-e sete de ploaia gurii tale, samanta de floare alba, curata si cuminte. Talpile mele calca pamantul roditor al drumului spre tine si pas cu pas te descopar, calauza la marginea lumii cunoscute.
Am ales sa culeg rod tainic, iubirea ta.
Am ales sa sorb fructe culese cu mainile mele, gandurile tale libere sub soare.
Din lacrimile tale am creat fluturi pe care i-am trimis sa indrume ratacitori pe cai pierdute in intuneric. Din sangele lasat de pasii tai am slefuit rubine si le-am daruit copiilor care nu stiau cum arata culoarea rosie. Din sabia cu care ai luptat mi-am facut un ac si am cusut ranile trecutelor tale batalii cu firul iubirii mele. Rabdare am in palme si in suflet si cu mirul pe care-l susura inima mea te ung facandu-te invincibil. Ingeri te imbraca in vesmantul albastru al Lunii si cu aripile pe care le-ai crescut din iubire masori infinitul. Aprinzi astfel focul in oameni trezindu-i la viata! Deschid calea iubirii cu tine alaturi si Timpul imi zambeste, fericit ca nu s-a impotrivit rugamintilor mele...

Misiune

In matasoasa, alba si limpede naframa te invelim, copile!
Bratele ne sunt coplesite de firava-ti fiinta, ochii ne ard de bucuria de a te privi si sufletele si-au imbracat armura de lumina datorita tie, miracol desprins din soare si din El. Nu psalmii te-au adus, nici rugaciunile atat de dese! Stiam de atat de multa vreme de venirea ta.
Erau necesare sincronizarea, acceptarea, dorinta si iubirea. Pana nu a fost totul in perfect echilibru, pana cand spirala vesniciei nu a respirat impletirile cifrei doi, pana cand inimile noastre nu au fost incalzite la flacara focului nestins al iubirii adevarate nu puteai veni. Doar libertatea noastra te-a eliberat. Doar pomul vietii ne putea binecuvanta cu lumina ta, prea dulce spirit indelung asteptat.
Sfarsituri au mai fost, nenumarate, si inceputuri tot la fel, dar infrangerile noastre, cu nesfarsita durere si umilinta indurate, le-am purtat cu fruntea sus impreuna. Nimic din ce se vede nu ne sperie, nimic din cele nevazute nu ne mai pot opri din drum acum. Misiunea ta abia a inceput, pe acel UNUL, compus din cei ce te-au visat, sa te sprijini, caci iubirea locuieste in ei si sangele lor ti-a scrijelit numele in cristalul de stanca. Te protejam cu petale de crini si pasari colorate, te imbratisam cu roua diminetii si te hranim cu laptele suvoi de miere si iubire nascut din imbratisari continue. Nelimitata cale ti se asterne la picioare, drag suflet pur de lumina vie. Noi vom plugari si stalpi de foc vom fi, iar granele adunate si izvorul aprins de limpezime te vor intari in fiecare pas calauze fiindu-ti. Zambetul tau curat alunga ganduri rele asezate de-a valma de neoameni si nimic nu mai poate opri armonia sa fie stapana pe pamant.

Viaţă pentru mai târziu

Din marginile lumii culegeam fire pentru veşmântul meu de zile grele. Clipe risipite altădată mi s-au adunat în palme, iar din seninul cerului a început să cadă lumină.
Din somnul împietririi m-am trezit astfel şi din soare am început să-mi trag seva, aripi de gânduri bune crescându-mi încet, obligându-mă să devin ceea ce mi-a fost dat să fiu.
Albastrul vechi al fiinţei ce eram mi-a înălţat privirea şi astfel am întâlnit-o pe a ta. 
Ce neodihnă am citit în ochii tăi, iubitul meu, câtă durere şi unghiuri ascuţite-ţi străbăteau fiinţa!
Braţele tale ostenite cereau o clipă de răgaz şi fiindcă ale mele erau pline de clipe risipite le-am revărsat asupra ta pe toate. Voiam să te văd zâmbind, să simt respiraţia ta puternică, din ce în ce mai puternică. Voiam să te văd purtând stindardul bucuriei de a trăi. Din călcâi ţi-am smuls săgeata otrăvită de ura celor ce nu ştiu să scrie şi veninul le-am supt cu toată puterea fiinţei mele. Am mângâiat apoi cu gingăşie rana, aşezând deasupra mierea cuvintelor mele ce are darul de a vindeca. Şi focul care eşti nu te-a lăsat la greu, te-a ridicat. A fost o clipă în care am crezut că nu voi reuşi să reaprind scânteia, dar cum nerăbdarea toată e la tine, mi-a rămas mie răbdarea şi am aşteptat. Revolta a plecat din sufletu-ţi prea plin de amar şi umilinţă şi tot ea te-a salvat. A reaprins viaţa. Te-a readus în braţele luminii şi iubirea ţi-a dat puterea de a renaşte din propria-ţi cenuşă. În deplină perfecţiune aripile fiinţei care eşti se deschid şi zborul tău înalţă alte suflete rănite ce primesc astfel ajutorul de care aveau nevoie ca să revină la viaţă la rându-le. Flacără nestinsă eşti chiar dacă s-a aruncat cu apă asupra ta. Eşti semnul ce deschide cartea vieţii şi fruntea mi se odihneşte pe umărul tău stâng, iar  inima mea dansează în acelaşi ritm cu a ta. Unii ar fi vrut ca numele să ne fie uitate, dar soarele ne-a dăruit o rază şi-un grăunte din incandescenţa lui să ne fie călăuze şi viaţă pentru mai târziu...

Miracol

Lacrimile-mi scurse vieţi întregi s-au transformat, n-au rămas intacte. Freamătul iubirii tale le-a dat aripi şi au devenit fluturi. Fiinţa-mi toată se desprinde şi o mie de bătăi de aripi fac lumină venind în completarea ta, iubitul meu.
Mă simt fărâmă de tăcere ce te-a urmat necontenit doar pentru a te cuprinde iar la vremea fluturilor învierii sufletului meu.
Iubirea ta mă poleieşte cu speranţă, trupul tău împarte cu al meu imense stele şi în seara aceasta cea mai frumoasă poezie au aşternut-o în cartea vieţii noastre Îngerii Lui.
Mi-am spintecat singurătatea cu ţipătul mătăsii cearşafului în care parfumul tău a adormit. 
Te răsfrângi în mine şi timpul s-a luminat la faţă. Se leagănă privirea ta în dansul fluturilor mei şi întâia lor îmbrăţişare a făcut încrederea să răsară pe cer. Miracol pictat în culorile curcubeului iubirii noastre...

Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi!

V-am aşternut atât şi am crezut tot ce mi-aţi spus de-a lungul vieţii. V-am lăsat să-mi clocotiţi în vene şi uneori să respiraţi în locul meu. V-am aşezat la dreapta, uneori la stânga, v-am dat ocazii, v-am învăţat ce-i libertatea şi v-am lăsat să vă oglindiţi în sufletu-mi deschis întotdeauna.
De astăzi însă nu mai am puterea să mai sper, renunţ la voi! Vă dăruiesc întregii lumi, cuvinte dragi! Poate vă va adopta cineva cu suflet mare şi veţi învăţa şi alte lucruri mai mari şi veţi afla că există şi alte culori în afară de albastrul cu care v-am învăţat eu. Îmi pare rău, am scris prea multă vreme şi a fost degeaba. Am obosit de atâta speranţă, de atât vis, de atât dor, de atât albastru şi de atât de multă iubire şi lumină la un loc. Plecaţi de lângă mine de acum! Vă dăruiesc întregii lumi, deci luaţi tot ce v-am învăţat şi împliniţi-vă destinul! Eu mă opresc aici, pe malul apei, pe lespedea albă aidoma părului pe care de astăzi a început să ningă. Aici, unde tăcerea m-a primit şi unde e cetatea veche în care m-am născut demult şi unde Luna se revarsă asupră-mi la fiecare flux. Cunosc libertatea abia acum, când ştiu că nu am să vă mai port grija. Sunt liberă cu adevărat abia acum când nu mai am cu ce să vă aştern. Nu vă uitaţi înapoi, vă rog! Luaţi-vă viaţa în mâini şi transformaţi-vă măcar voi visele în realitate!