Mă opresc pe umerii tăi când cobor să te sărut.
Mă opresc pe buzele tale când corabia dorului devine albastră.
Mă opresc în braţele tale când mi-e fruntea plină de şoapte şuierate de vântul năprasnic de dincolo de munţi.
Un crâmpei de soare mă colorează când picăturile trupului meu te ating şi tu mă primeşti cu sufletul deschis.
Mă scald în cerul tău fără de seamăn şi sunt fără de pată de acum. Tu eşti adevărul meu şi întâmplarea fericită a fiinţei care te ţine minte de când libertatea i-a dăruit din bucata ei de pâine.Mă simt pasărea ta măiastră şi carul de foc cu care te înalţi dimineaţa luminând leagănul copiilor ce vin să cureţe.
Timpul ne mângâie amiezele uitate în grădină, când visam în culorile tale, când pânza de păianjen era prinsă în picăturile de ploaie de soare ale iubirii ce nu se mai oprea.
Privindu-te, iubitul meu alb, mă uită şi durerea, şi neliniştea, şi tristeţea!
