Din somnul împietririi m-am trezit astfel şi din soare am început să-mi trag seva, aripi de gânduri bune crescându-mi încet, obligându-mă să devin ceea ce mi-a fost dat să fiu.
Albastrul vechi al fiinţei ce eram mi-a înălţat privirea şi astfel am întâlnit-o pe a ta.
Ce neodihnă am citit în ochii tăi, iubitul meu, câtă durere şi unghiuri ascuţite-ţi străbăteau fiinţa!
Braţele tale ostenite cereau o clipă de răgaz şi fiindcă ale mele erau pline de clipe risipite le-am revărsat asupra ta pe toate. Voiam să te văd zâmbind, să simt respiraţia ta puternică, din ce în ce mai puternică. Voiam să te văd purtând stindardul bucuriei de a trăi. Din călcâi ţi-am smuls săgeata otrăvită de ura celor ce nu ştiu să scrie şi veninul le-am supt cu toată puterea fiinţei mele. Am mângâiat apoi cu gingăşie rana, aşezând deasupra mierea cuvintelor mele ce are darul de a vindeca. Şi focul care eşti nu te-a lăsat la greu, te-a ridicat. A fost o clipă în care am crezut că nu voi reuşi să reaprind scânteia, dar cum nerăbdarea toată e la tine, mi-a rămas mie răbdarea şi am aşteptat. Revolta a plecat din sufletu-ţi prea plin de amar şi umilinţă şi tot ea te-a salvat. A reaprins viaţa. Te-a readus în braţele luminii şi iubirea ţi-a dat puterea de a renaşte din propria-ţi cenuşă. În deplină perfecţiune aripile fiinţei care eşti se deschid şi zborul tău înalţă alte suflete rănite ce primesc astfel ajutorul de care aveau nevoie ca să revină la viaţă la rându-le. Flacără nestinsă eşti chiar dacă s-a aruncat cu apă asupra ta. Eşti semnul ce deschide cartea vieţii şi fruntea mi se odihneşte pe umărul tău stâng, iar inima mea dansează în acelaşi ritm cu a ta. Unii ar fi vrut ca numele să ne fie uitate, dar soarele ne-a dăruit o rază şi-un grăunte din incandescenţa lui să ne fie călăuze şi viaţă pentru mai târziu...
