Întreaga lume îmbrăcase culoarea sufletelor pereche, chiar şi cearcănul de pădure, ce-şi ridica în soare tâmpla, spre caldă îmbrăţişare.
Mi-am adunat greşelile în drum spre tine, am stat de vorbă şi ne-am împăcat, iar miezul lor n-a mai fost tare şi lacrimile au renunţat să-mi mai atingă obrazul.
Ramurile copacilor ce străjuie cărarea spre tine strălucesc şi cristalele lor sfâşie tăcerea albă pe care vântul n-a sperat-o vreodată.
Nu-ţi fie teamă, nu m-a părăsit curajul şi nici nu ies de pe cărare!
Mi-e pasul ferm, iar hotărârea e divină, semn că nimic nu a fost lăsat să se întâmple fără a fi ştiut. Am multe de curăţat şi zăpada mi-a şoptit că-mi dă şi ea o mână de ajutor. Arunc întâi necazuri, griji, nevoi şi întâmplări de mult uitate, prefac neputinţa în credinţă şi pânza ce ţi-a fost aruncată peste chip se topeşte la simpla-mi şi calda atingere. Ce drepte vorbe rosteşte iarăşi gura ta, ce tandră lămurire ţi se cuibăreşte în suflet, ce senină ieşire din scenă mi-a pregătit soarta atunci când mi-a dat bucuria regăsirii tale!
E albă casa ta de acum, nu-i nici o umbră care să o mai atingă, tămâia albă a iubirii mele ţi-a curăţat trupul, mintea şi sufletul de sângele închegat al jumătăţilor de măsură. Încercările disperate de a salva aparenţele înfundaseră canale ce astăzi sunt mai limpezi ca oricând. E noapte acum, e cald în apropierea ta şi iubirea desenează stele împlinite pe pereţii albi ai sufletului meu.
Grăbită ta cădere de odinioară e acum amintire şi te zăresc ridicându-te din luntrea ce abia mai plutea pe apa Tristeţii, păşind pe tărâmul sigur al anotimpului Vieţii. Mi-e bucuria şi mai mare când versul tău începe a se trezi şi înstrăinarea de altădată a luat calea pribegiei. Ai reuşit să mai zâmbeşti şi să dezlegi o vrajă pe care doar iubirea te-a ajutat s-o spulberi. Fii liber în sfârşit şi trage aer adânc în piept! Când urci nu ai niciodată de ajuns...
