Dintr-o mare in care bateau clopotele a urgie m-am ridicat in apararea ta, iubitul meu alb. Am rugat vantul sa-ti smulga esarfa suferintei de la gat si fiinta-ti iesita la lumina incerca sa traiasca in lipsa ei.
Cu greu ai inteles ca esti liber, cu greu ti-ai inteles menirea, dar ti-ai ridicat bratele spre cer a acceptare. Dreptate pentru cel ce esti cer cu sufletul deschis si stancile tarmului se transforma in nisip sa-ti limpezeasca drumul. Rochia mea de valuri te mangaie, te cer drept temelie umerii mei, iar pecetile vietii rostuite in ceruri s-au rupt. Unii invata greu iubirea, altii se nasc cu ea in suflet si in sange; mai sunt si cei care nu au cunostinta de existenta ei si mai toti cred ca poate fi gasita la iarmaroc.
Si totusi, in lutul din care am fost creati iubirea musteste adevarul.
In apa cu care am fost amestecati iubirea si-a lasat amprenta, bunatatea. In aerul ce intretine focul vietii iubirea isi are radacinile divine. Comoara vie se prelinge din imbratisarea noastra si astfel cei ce sunt aidoma noua se hranesc in asteptarea zilelor nestinsei lumini.
Sunt nenumarati cei ce-ti cer socoteala, dar le-am adunat vorbele necugetate intr-un carbune ce arde, le-am suflat din palme praf de uitare si iertare si astfel jocul pagan a luat sfarsit.
Esti liber sa iubesti, sa speri, sa cuprinzi infinitul cu privirea, sa ajuti, sa vibrezi si sa traiesti. Simplu, in armonia unei lumi ce abia incepe si care-n tainica fratie ne indreptase pasii catre ea demult, de dinainte de a pecetlui rostul. Urmatorul tau pas e pe treapta celui mai solid dintre temple. Respira dreptatea iubirii tale pana la capat si lumina de a doua zi te va surprinde. Viata ta adevarata incepe abia acum.
