Ceasul vindecarii

Pe strada ce batea in albastru cand soarele pleca spre casa, ea se opri sa studieze un ceas dintr-o vitrina mai mult goala a batranului ceasornicar pe care il cunostea de-o viata. Un ceas ciudat, asa cum pana acum nu mai vazuse, zambea si stralucea chemand-o parca. Intra, curioasa, in pravalia veche ce mirosea a ulei si vaselina, dar si a vin fiert cu scortisoara si cuisoare, caci mestesugarul isi imbia clientii cu aceasta licoare, doar doar se mai intind cu el la vorba, caci afara era tare frig. O cunostea, ii vanduse primul ei ceas la 14 ani. Fata il indragise si venea sa-i spuna nimicurile vietii ei cand clientii ocoleau micuta camaruta in care timpul isi vedea de treaba linistit.
Chipul batranului se lumina la vederea ei. Ii facu semn cu ochiul, avea treaba cu un client care pierduse un arc, iar fata se aseza cuminte langa ibricul ce-i atatase narile, chiar langa soba. Isi turna in canuta cu margini aurite putin vin fiert si se incalzi astfel. Un clinchet o instiinta ca erau singuri si zambi batranului ce se apropiase cu pasi de pisica de ea.
- Ti-a zambit, nu-i asa?
-Da. Ce e cu el? De ce straluceste astfel?
-Orele lui sunt altfel fel, draga mea. Arata un timp ce inca nu a venit.
-Cum asa?
-Ei, fata draga... Va mai trece putin pana cand vei afla. Dar ce pot spune e ca ceasul acesta te astepta. Ti-a spus pe nume si a stat in vitrina pana cand te-a zarit ca vii. Atunci a inceput sa straluceasca, semn ca e al tau.
-Cum? Nu straluceste pentru oricine? Credeam ca asa e el...
-Nu. E un ceas special. Nu poate fi cumparat, caci el apartine deja celui pentru care straluceste.
-Pai atunci, care e castigul tau, tatuca drag? Mai ai si altele? Ai sa saracesti astfel.
-Nu-ti face griji. Nu-s multe ceasuri de acest fel. Dar fiind al tau, caci te-a strigat pe nume si straluceste in prezenta ta, sa stii ca trebuie sa accepti un rost. Nu e de joaca. Este o misiune si nu oricine o poate indeplini. Fii sincera cu tine si daca reusesti sa descifrezi ce-ti spune vei reusi.
-Ce sa inteleg? Ce sa citesc? Cum sa citesc ore ce nu sunt asezate normal? Sunt alandala, nu le vezi... Mi-e imposibil.
-Nu te da batuta, draga mea. Ia-l cu tine, mai lasa-l o vreme si cand ai sa intelegi vino sa-mi spui si mie. Mai am si altele si vreau sa le daruiesc.
-Bine, tatuca. De dragul tau voi incerca.
Cuprinse in palme micul ceas de argint si stralucirea lui o inveseli. Iesi din pravalie cu micul ceas la gat si printre fulgii de nea ce se asterneau grabiti isi cauta drumul spre casa.
Adormi cu ceasul pe perna de langa ea si visa o poiana luminata de luna. O energie de necuprins in cuvinte o inconjura si desi nu vedea pe nimeni stia ca nu este singura. Un mare cerc de foc o inconjura si dincolo de el batrani ii faceau semne. Erau cativa, iar de la fiecare primi un dar. Cel dintai dar a fost o pereche de mocasini, dintr-o piele moale si catifelata, apoi un inel cu piatra neagra, cinci plante vindecatoare, un colt de lup, un arc cu sageti, un cristal mov, o harpa si o propozitie pe care trebuia sa o inteleaga.
Unul dintre cei de dincolo de cercul de foc ii era cunoscut si de la el primi un colier de argint cu o litera pe el. Un V imens care intors putea sa fie A.
Se trezi a doua zi fara sa inteleaga nimic din ce a visat si viata ei isi urma cursul firesc, fara schimbari.
Incepu sa cunoasca oameni interesanti, ce o captivau, ce-i deschideau un drum si o viziune asupra vietii asa cum nu credea ca poate exista. Intelegea ca visul ei avea o dezlegare, un raspuns, era un semn ca ea e cheia unui rost si pas cu pas, tot cautand, le afla pe rand. Drumul ii va deveni usor, cat sa atinga pamantul cu mocasini catifelati, onixul din inel era legatura ei cu Universul, caci nu era o piatra pe care sa o poata purta oricine, era insemnul puterii. Plantele erau semnul ca rostul ei era sa aline si sa vindece tot ceea ce raul si ura semanasera in lume, coltul de lup era al lui, la fel de alb ca si el, cel care o veghea si o apara de cand se stia. Din alte vieti isi promisesera regasirea si abia acum, astazi ii simtea prezenta desi nu-l vedea. Arcul si sagetile erau arma ei secreta, ironia sortii. La harpa ingerii ei cantau si astfel intuitia ii dezlega propozitia vietii.
Multe daruri acum avea ea de la soarta.
Unul si cel mai important era numele lui, desi era o necunoscuta pentru el.
Cu numele lui in minte, lua intr-o zi ceasul in palme si il rasuci incet. Ceasul straluci si o ora ii arata fetei. 5. Dar 5 nu inainte de 3, ci dupa. In clipa in care inima ei numele lui sopti, ceasul i se deschise in palme si o noua dimensiune se ivi. Si langa ea, un trup de lumina delicat ii ridica fiinta cu vibratia lui. Era iubire si in gand trimise multumirea ei ceasornicarului ei drag. Era tot ce-si dorise si el stia demult.
Lumina ceasului ajunse la pravalia batranului lucrator in slujba timpului. Acesta zambi in somn. Era vremea ca un alt ceas sa fie pus in vitrina. Aducea dimensiunea iubirii mai aproape de pamant si vindecarea acestuia era mai aproape cu un ceas.

A ta, sa scrii...

Sunt doar o pana alba, m-a pierdut un inger cand lupta pentru dreptate. 

Am dormit in bratele vantului care m-a purtat lin pana la tine si m-ai prins din zbor. Nu stiam ca ma cunosti, nu stiam ca palma ta e atat de calda. Nu intelegeam nici de ce mirarea mea te mira. Alba mea lumina se potrivea cu rasuflarea ta, radacina mea incapea perfect in inima ta si in linistea camerei tale flori de gheata ne zambeau la ferestre. O stea sclipea si ea in semn de bucurie ca in caderea mea am fost vegheata si am ajuns acolo unde trebuia. Vantul ce m-a purtat la tine mi-a tot soptit sa am grija sa vad bine caci comoara ascunsa se afla chiar in fata mea. Abia cand atingerea ta m-a pastrat pentru sine am inteles ca aceasta pana alba care sunt e numai pentru tine. Tu scrii mereu, niciodata la fel, si muze sunt pe la rascruci nenumarate, de aceea ti-am fost daruita de ingerul care lupta pentru adevar si dreptate, ca in loc de cerneala sa folosesti lumina mea. Senina ti-e de acum privirea, limpede ti-e gandirea, caci focul dinaintea mea mi-a curatat venirea. Ti-a insemnat pe frunte trecutul, sa nu-l uiti, si ti-a luat hotarul, acum esti liber sa strabati pamantul si sa treci de toate portile menite. Nu-ti face griji, ai nemurirea in palma ta, e de la alba mea lumina, si nu ai cum sa ma pierzi caci rostul nu mi se poate sterge. A ta, sa scrii, sa asterni din ce primesti, a ta, sa intelegi ca intelegerea ti-e data. A ta, sa poti sa daruiesti din tot ce esti, a ta, pentru ca EL ti-a auzit chemarea... Si eu am auzit ca ai fi tu prea alba mea menire, am dat crezare vantului si am ales comoara-ti din privire!

Punte peste trecuturi

La margine de lume, la capatul de drum unde cerul este jos si marea sus, din iubirea ce s-a trezit in sufletul meu creez sfere si le trimit spre toate sufletele pamantului. Spre tine am trimis din viitor o sfera mare, mai mare decat celelalte. Am rostuit calea ta spre mine, spre minunea de-a ne implini impreuna. A fost scris sa invat si sa adun suferinta ca sa pot echilibra marea ta iubire.
A fost incrustata in piatra pe care o porti cu tine si faci atat bine celorlalti toata bucuria cu cate te voi intampina. Stii atat de multe, ca nimeni altul, ai adunat din jur si dimprejur binecuvantari si ai construit puntea peste trecuturi ca sa ajungi la noi, caci sfera trimisa de mine e la tine in suflet. Stiu, cunosti mult prea multe si nu ti-e usor. Dar sunt astazi, acum, aici la capatul de drum unde te astept de atat de multa vreme si de la nori am invatat sa mangai si sa alin, de la apa sa linistesc, de la cer sa inseninez, de la iarba sa raman tanara, de la foc sa curat, de la stele iubirea pentru tine. Paseste pe puntea construita de tine fara sa ai teama, e temeinica. La jumatatea ei te astept cu luminata imbratisare si ochi scanteietori. Voi straluci ca si luceafarul cand ma vei lua in brate si nimic mai luminos ca noi nu va mai fi in intregul univers.

Fereastra lumii noastre

Lumea de dincolo de fereastra verde e a mea.
Acolo esti tu, acolo suntem noi. Nimic nu ne patrunde in gand, acolo e pamant sfant. O lume in care nu stiu sa ascund ce simt, nu ma feresc sa rostesc din ganduri si te iubesc iti spun la fiecare fir de nisip ce se strecoara prin trupul subtire al clepsidrei albastre de pe noptiera ta.
Mi-esti rost acolo, mi-esti fir tors de furca sortii si nimic nu te poate rupe... Dezlegat este misterul portii deschise din noaptea cu luna in plinatatea firii ei. Sunt a ta si esti al meu chiar de ti-a fost frica sa vezi rostul rostuit. Izvor nesecat si viu imi este iubirea ta si timp imi ofer mie insami sa miros in tihna floarea de la tine, mai albastra ca locul din care si eu, si tu am venit pe pamant. Ploua si printre fulgerele dese te zaresc si dorul ti-l citesc pe frunte, ploua si simt ca mi-e greu sa las focul din camin fara lemne de trosnit, ploua si in palmele tale ma astern sa dorm in gand. Imi esti pavaza si in vis scantei din lumina lunii incantatii imi rostesc cum ca rostul tau nu e rostuit cu nimeni decat doar cu rostul meu. Si dincolo de fereastra verde frica nu exista, deci nu mai ai a te teme caci esti liber sa alegi nimicul din nimic. Si stii ca stiu ca stii ca suntem chemati, si stiu ca stii ca stiu ca intre stele ne e destinul asezat...  Ai fost durerii mele leac, iar eu am ars ce a fost de ars, asa ca astazi, mereu astazi imbratisati privim dincolo de fereastra verde a lumii noastre...

Ma ningi din abundenta

Ma iubesti linistit, ca si cum m-ai ninge.
Fulgi delicati se leagana deasupra mea la fiecare sarut al tau. Iubirea ta m-a imbracat in alb si-mi stralucesc in par stelute ce se preling apoi pe pielea ta.
Miroase a scoarta de brad, a portocala si a noi in camera in care tu ma tii in brate si in care ti-am cunoscut pentru prima data chipul. Am strabatut universul printre mangaierile tale si ti-am alungat tristetea sarbatorilor de unul singur de pana acum. Ochii mei au deslusit misterul, caci albul imaculat al ninsorii tale mi-a limpezit sufletul. Ma simt luminata de zapada cazuta din belsug si in jurul meu e atat de multa liniste, e pace, esti tu si mi-e bine.
Mi-e bine si stiu ca stii ca asta simt langa tine. Stiam ca venirea e spre tine atunci cand dintre stele, surorile mele, am coborat pe pamant. Stiam ca dupa tristete si suferinta mi-e pregatita regasirea. Si vindecarea ne-a fost data, unul prin altul. Ce minune ca s-a deschis iarasi o poarta spre acasa! Drag suflet ce ma ningi din abundenta, nu stiu cum ai stiut ca am puterea de a face bine si mai ales ca mi-e credinta vie... Ce stiu e ca de cand mi-ai patruns in suflet ingerii mi-au aratat ca harul ti-e de vindecator. Ce acolo, acasa, a fost scris cu atat de multa vreme inainte de a lasa zapada sa ne acopere si sa ne vindece cu puterea ei alba nu poate fi decat minunat... Ma ningi si pentru asta te rog lasa-ma sa-ti fiu colinda. Doar astfel traieste marea bucurie a iubirii ce ne leaga pe amandoi...

Lectia fulgilor de nea

Nu sunt lacrimi, chiar daca le-ai vazut des la mine.

Nu sunt rezultatul nici unei dureri picaturile ce atarna greu de genele mele si nu vor cu nici un chip sa se desprinda. Sunt fulgi de nea ce s-au topit caci te-au vazut pe tine in ochii mei. Le-am spus ca nu pot ramane prinsi de gene, dar nu vor sa plece. Am stat cu ei asa de cand a inceput sa ninga.

Cand au vazut in ochii mei ca m-am topit in caldura imbratisarii tale de atatea ori, mi-au urmat exemplul. Dar iubirea pentru tine ma transforma in fiecare zi, ma ilumineaza si faptul ca nu-mi esti alaturi astazi, acum nu inseamna decat ca am rabdare, compasiune, tenacitate si blandete. Abia cand cerul si pamantul s-au unit in dulce imbratisare am inteles ca iubirea inseamna linia orizontului, echilibrul ce tine talerele in perfect balans. Respectandu-ti lipsurile mi-am respectat calitatile si invers. Am devenit om, suflet drag, datorita tie, caci inima mea a ramas expusa privirii fulgilor de nea si urmarea afost atasamentul lor fata de mine. Ce simt ei pentru mine este aidoma a ceea ce nutresc eu pentru tine. Un sentiment neconditionat ce curge firesc si liber. Ceva ce este pur si simplu. Nu esti fizic aici, dar te simt asa cum nu credeam ca se poate si totul pentru ca ne sunt gandurile unite in cea mai frumoasa spirala a iubirii. Esti mereu cu mine, uneori este suficient sa-mi indrept doar pentru o clipa atentia spre tine si-ti simt caldura cum ma invadeaza. Este o recunoastere de la fiinta la fiinta, de la spirit la spirit. Linia orizontului e cel mai bun loc pentru a acumula tot ce avem nevoie sa stim. Si tu esti muchia cutitului care sunt si datorita tie nu mai sunt vulnerabila. Fragilitatea mea imi aduce siguranta, caci doar asa am devenit mai treaza si mai vie.

Fulgii topiti se bucurau de clipele petrecute privindu-te pe tine in ochii mei, erau ca niste copii care inalta zmee pe cerul senin pentru prima data si ma uimea fara incetare fericirea lor. Incet, genele mele s-au indoit tot mai mult sub greutatea picaturilor de fulgi de nea pana cand acestia au alunecat singuri, fara ca eu sa fi facut ceva. Am ramas o vreme surprinsa si tulburata de caderea lor si am invatat de la ei o lectie importanta. Chiar daca ai alunecat si tu pe genele mele si esti pentru moment departe am invatat sa ma bucur de prezent continuu caci in ochii mei caldura imbratisarii tale traieste si e atat de vie.

Carnavalul timpului

Cel mai bun razboinic este acela care nu trebuie sa-si foloseasca niciodata sabia. Este un adevar. Nu este nimic neclar in aceste cuvinte. Devii mai bun atunci cand accepti ca orice ti se intampla are rostul de a te face mai puternic. Doar prin durere si obstacole gasesti in tine resurse care sa te scoata la lumina. Doar astfel te descoperi pe tine, cel ce inca traiesti sub coaja tare. Esti aidoma nucilor, trebuie sa fii spart ca sa ti se vada adevarata lumina pe care o porti in interior. Te descoperi pe tine, cel adevarat, numai atunci cand iti simti inima. Tot ce te doare iti arata ca traiesti. Mi-a trebuit multa inima deschisa a curaj ca sa aduc la lumina tot ce ma durea. A fost bine pentru ca as fi ramas astfel cu masca disperarii la mine, iar carnavalul timpului se apropia. Trebuia sa fiu eu insami. Mi-am dat voie sa fiu blanda cu mine, mi-am oferit spatiu si am stat de vorba cu mine mai mult. Cand m-am cunoscut mai bine am inceput chiar sa ma plac mai mult. Mi-am dat seama ca in focul iubirii trebuie sa arda tot ce e confuz, necopt. Pe masura ce flacara iubirii creste in intensitate am aruncat in ea conditionari, confuzii si temeri. Astfel am inteles ca iubirea e calea si calea este rostul. Viata nu se termina prin moarte, calatoria inseamna totul desi pare putin.

Cu lumea-n palme

Miroase a vin fiert cu scortisoara si coji de portocale la tine acasa si eu catre acolo ma indrept.
Miroase a lumina si a astru ce da pe afara de iubire.
A tine miroase si eu catre acolo ma indrept.
Nu am cum rataci calea, caci ma duc de mana copacii  si florile de gheata de la fereastra ta imi canta miraculos calauzindu-mi pasii.
Mi-e bine gandind ca drumul catre tine e cand abrupt, cand lin, cand dureros, cand vindecator si linistit.
Nu e rost de alegere nefasta aici. Pe tine te-a simtit floarea mea de pe crestele inalte ale inimii mele, acolo unde ai reusit sa ajungi cu muzica ta. Mi-ai tot inganat-o la ureche seara de seara pana cand n-am mai putut respira fara ea. Mi-am dus de nas inima o vreme, dar atunci cand ai venit nu a mai rezistat si a inflorit. Si zambetul a fost cadoul tau. Zambesc si acum la amintirea acestui gand. S-a albastrit o casa intr-o noapte rascolita de furtuna si mirosea a vin si a tine si-a iubire si cred ca si a fiinta care sunt mai mirosea. Si am rasfoit atatea carti, am scris ceva sonete, de tine mi-ai cantat si asa de calmi in dimineata am intrat. Poate ca a trecut vreme de atunci, sau poate nu. Poate ca am plans crezand ca nu am timp cu tine, sau poate nu. Poate ca am vrut sa stau mai mult cu tine. Sigur ca am vrut. Dar abia astazi, acum la cea dintai zapada de lumina am inteles ca am tot timpul din lume in timp ce catre tine ma indrept. Si casa imi zambeste de la departare, o vad, e mica, dar plina de caldura. Si in suava inserare de dinainte de Craciun te vad in pragul casei cu bratele deschise si-ti multumesc ca mi-ai dat darul de-a cuprinde in palme lumea iubindu-te, iubindu-ma, iubindu-ne...

Purpura-nserarii

Vor spune toti: "Sunt niste trandafiri. Ce tot le schimbi apa? Vor muri oricum!"
Dar ce stiu ei?
Sunt florile pe care mi le-ai daruit dupa ce furtuna a rupt totul in calea ei, iar furia picaturilor de ploaie le-a sfasiat petalele. Sunt trandafirii pe care i-ai adunat cu grija in purpura-nserarii si mi i-ai asezat in palme sa veghez asupra lor.
Pesemne bunatatea mea i-a ocrotit caci de atunci in glastra mea ei s-au intors acasa. Imi impartasesc zilnic din amintirile lor, iar eu imi beau cafeaua cu ei. Mi-e bine si le este bine astfel. Asa de buni prieteni suntem incat atunci cand vine cineva incep sa cante si tuturor li se descreteste fruntea plina de ceata adunata de pe drum. Unii zambesc, altii rad, unii ma iau in ras, altii ma incurajeaza. E drept, cei care stiu adevarul sunt putini la numar. Si trandafirilor mei le place slujba de duminica dimineata, asa ca le deschid fereastra larg sa fie multumiti. Ma inconjoara cu iubire si ma apara, sa stii. Au ei metoda lor straveche ce inca functioneaza. Pe ultima vizitatoare au intepat-o mai mult decat a facut-o ea.  Si daca ai stii ce magie mi-e viata de cand mi i-ai daruit, cate povesti nu-mi spun in clipa adormirii! De la ei am aflat ca s-au nascut din spinii ce sufletul mi-au ranit in alte vieti. Ca au inmugurit in primavara acestei vieti pentru mine si ca tu erai menit sa mi-i daruiesti. De-ai stii cat imi vorbesc de tine, de caldura mainilor tale! Si ei o cunosc la fel de bine ca mine. Si ei iti stiu sufletul caci te-au privit in ochii cand i-ai adunat de pe jos. Si ei te iubesc... Si stii, de cand asculta la radio ca iarna vine sunt asa de bucurosi. Nu am inteles de ce, dar mi-a spus singurul roz dintre ei. Iarna e cea care are puterea sa curete, sa vindece si sa ii faca pe oameni sa se trezeasca din somnul lor de milenii. Doar iarna cu fulgii ei de nea are dezlegarea aceasta. Si cum vremea se apropie, iar aceasta este ultima dintre ierni din rastimpul acordat de EL trezirea e aproape. La uimirea ce se citea pe fata mea, rozul mi-a spus ca eu sunt binecuvantata deja. Sunt treaza si se pare ca si tu la fel. Pasii nostri sunt vegheati, ne sunt rostuite fapte si izbanzi, suntem amandoi lumina si chiar daca esti pe drum, tu vei veni caci iti este dat sa aduci liniste acolo unde nu a fost niciodata. Asa am inteles de ce tu nu ai gasit-o niciodata, dragul meu. Pentru ca linistea esti tu insuti. Trebuie sa te respiri o clipa si ai sa intelegi ca esti ceea ce ti-ai dorit o viata.
Si trandafirii de la tine mi-au deslusit din cartea vietii multe taine. Raspunsuri mi-au dat in timp ce eu dormeam si am invatat astfel sa nu mai dorm, ci doar sa raman in stare de veghe.
Din vrajba acestei lumi ce dispare am ramas doar cu binele din mine, cu lumina ce lumineaza totul in jur, cu iubirea pe care o daruiesc si cu linistea primita de la tine. E mult, e putin? Ce stiu cu certitudine e ca sunt putin dintr-un putin si imi ajunge. Cu tine alaturi alcatuiesc un intreg si cu sufletele de lumina ce ne impletim de ceva vreme ridicam pamantul la vibratia pe care ne-o cere de mult. E vremea impletirii, a spiralei vesniciei iubirii si a vietii, a vietii adevarate pe care trandafirii daruiti de tine in purpura-nserarii, cand furtuna s-a oprit din nebunia ei mi-au daruit-o in asteptarea ta...

Ziua marii treceri

De verde iti este speranta, te rog sa nu cobori!
Eu simt doar alb si sunt chiar langa tine.
Pe o balanta din aur ne cantarim impreuna menirea si asteptam ziua marii treceri. Mai trebuie doar sa ninga.
Dar mai inainte trebuie sa treaca focul peste noi.
Va arde tot ce e neclar si indecis, va curata minciuna si durerea, va stapani deplin inversunarea, ura, razbunarea. Focul trebuie sa vindece tot ce este ranit, trebuie sa lase mahnirile sa iasa la lumina, sa arda blestemele aruncate la manie si sa alunge temeri si regrete.
Dar nu putem echilibra balanta din aur pana cand nu se trezesc si ceilalti, deci trebuie sa asteptam ca ei sa-si arda degetele atunci cand focul va veni. Doar astfel vor intelege ca relatiile nefolositoare trebuie indepartate si ca tot ce este rau cu adevarat nu poate patrunde dincolo de poarta marii treceri. E marea bucurie a unimii, intrepatrunderea razelor de lumina dintre noi. O panza de paianjen imensa ce nu poate fi rupta, nu poate fi distrusa, caci e numai iubire fara limite, bunatate, candoare, credinta desavarsita si lumina, atat de multa lumina. In ziua in care zapada va cadea fulgii vor echilibra balanta, iar noi vom aduna semintele pe care altii nu le-au vrut. Vom aseza in pamantul fertil din sufletele de lumina ce ne sunt aproape si lanuri pline de rod vor da culoare universului ce asteapta sa-l atingem.
Suflet bun, prieten drag, frate al meu, deci nu cobori de verde ti-e speranta, caci eu sunt alb si sunt chiar langa tine.

Iubire muta

Sigur ca-ti voi spune tot ce simt...
Sigur ca-ti  inteleg dorinta de a stii daca iubirea mea pentru tine e adevarata.
Sigur ca astepti un raspuns de la mine, sigur ca stiu ca te hranesti cu vorbele mele.
Sigur ca stiu, sigur ca simt, sigur ca stiu ca te cuprinde tristetea cand nu sunt langa tine...
Dar iubirea mea e muta... A amutit la vederea ta...
Dar nu am stiut ca iubirea poate avea atat de multa candoare...
Nu am stiut ca muzica unui suflet poate suna atat de cristalin.
Nu am stiut ca pasii se pot potrivi atat de perfect intr-un dans.
Nu am stiut ca toate gandurile imi pot fi acaparate astfel.
Nu m-am simtit mai bine de atat ca atunci cand mana ta a atins-o pe a mea. Nu am mirosit trandafirii parca niciodata pana cand i-am primit de la tine. Nu stiam ca soarta poate fi aleasa. Nu stiam ca imi poate fi atat de dor de tine. Nu stiam ca poti fugi atat de departe de mine.
Nu stiam ca te pot astepta atat. Nu stiam ca am atat de multa nevoie de tine. Nu stiam ca pot ramane treaza doar ca sa vad cand vii. Nu stiam ca pot fi completa intalnindu-te pe tine.
Suflet drag, stiu acum atat de multe... Dar iubirea mea e muta de uimire ca ai aparut sa-mi fii calauza.
Dar stiu ca e iubire adevarata ce simt. E infinita, e neconditionata, e reala si mai ales... e muta.
Din cele sapte cicluri de lumina, doua s-au implinit... Si stiu ca unul dintre ele ti-e cu mine, mi-ai spus, o simt, deci stiu si te astept... Cantand muzica ta desi iubirea mea e muta!

Masa tacerii mele

Am iesit din toamna pe luntrea veche a tacerii mele din care inainte vreme timpul isi croise masa.
In cercuri mari m-am inaltat si de acolo am privit coama de lemn a scaunelor ce asteptau tacand la randu-le. Presimitiri de vreme buna imi racoreau palmele pregatindu-ma astfel pentru iarna ce intra in semicercul unde stapana eram eu. Decorul era luminat de zilele senine dinlauntrul meu si chiar daca nu rosteam nici un cuvant, curcubeul descria in locul meu caruselul magic al mesei rotunde a tacerii... Dar descrierea lui nu avea cuvinte, ci iarba, vant, pietre albe, nume de oameni care au plecat demult, lumina, tipete netipate si nelacrimi... Calea mea a fost visata de luna si arcul peste timp l-am aruncat avand sageata inmuiata in iubirea pentru tine...
La masa tacerii mele te invit si-ti astern o fata de masa alba cu ore ce curg doar in ritmul meu, asa ca nu vei intarzia la cina niciodata...
La masa tacerii mele iti asez scrumiera din argintul glontului ce te-a atins in alta viata, pe care l-am pastrat atunci cand te-am vindecat de rana lui. Fumeaza linistit! Aici vantul indeparteaza raul imediat si nimeni nu te poate gasi.
La masa tacerii mele, din framantata mea fiinta iti voi rupe bucati aburinde si ti le voi oferi cu putina sare alaturi... La masa tacerii mele voi chema porumbeii sa culeaga semintele urii celor ce nu inteleg limbajul florilor.
La masa tacerii mele chem talmacii sa traduca pentru cei neinitiati in tainele firului alb, al iubirii.
La masa tacerii mele vei sta pe scaunul care sunt cu spatele spre timpul care curge in ritmul celor de dincolo de noi, al celor din alta dimensiune ca a noastra...
La masa tacerii mele vei gasi in piatra daltuit de lacrimile planse de mine numele tau drag... Si da, e multa vreme de cand te astept, iar masa tacerii mele a alba ca si panza corabiei cu care te-ai intors acasa, suflet drag!

Retrasa intr-o stea

Aduna vantul din lacrimile mele si le poarta acolo unde seceta face ravagii, asa ca iubitul meu, nu-ti face griji!
Curg lacrimi de dorul tau si ele inseamna apa pentru cei insetati.
Pe malul marii unde trupul meu se contopeste cu albastrul ei, cai albi si liberi trec pe langa durerea mea. Spre cer isi inalta ochii si intind spre mare gaturile demne si astfel peste mine curge necontenit iubire.
Iarba uscata peste care iarna a inghetat roua se lasa cotropita de ciutele padurii, stiind ca jertfa ei insemna hrana pentru ele. Astfel, inteleg si eu ca nimic nu este lasat la intamplare, dragul meu, nici macar singuratica mea suflare in cornul zeitei ce vaneaza fara teama prin imprejurimi...
Nu te mai strig, caci acolo unde esti glasul meu nu poate patrunde!
Nu te mai caut, vei veni atunci cand vei fi pregatit sa vii!
Nu incerc sa te mai vad cu mintea, caci va veni curand clipa in care te voi privi in ochi, direct!
Si nu ma voi clinti de la malul marii cu care ma contopesc in albastru!
Nu voi disparea din drumul cailor albi ce-si striga libertatea pe nume si ma vegheaza astfel si pe mine!
Si nu am sa te uit, indiferent cat de mult ti-ai dori!
Nu vreau sa mai stiu nimic in afara de clipa in care durerea mea se va topi la lumina zilei in care mana ta pe mana mea se va opri!
Si nu voi mai rosti o vorba, nu voi mai scrie niciodata vreun cuvant!
Pecetea tacerii gura mea o poarta si viata mea retrasa e-ntr-o stea...

Biruinta prin sange

Padurea ardea, iar copacii inalti duceau flacarile pana aproape de Ceruri. 
Spiritele Focului dansau dezlantuite, cuprinse de nebunie. Nimeni in afara de EL nu le putea opri. Sunt  blande aceste spirite cand focul arde in vatra, dar de nestavilit atunci cand sunt libere sa-si faca de cap. Dansul are febra lui si numai ele ard cand sunt cuprinse de ea, doar ele uita cine sunt atunci si nu se mai pot opri. Distrug totul in cale, preschimband totul in fum si cenusa. 

Muntele isi plangea copacii cazuti in lupta.

Erau  flacari peste tot si rani deschise ii frangeau sufletul tulburat. Nestiut, focul isi luase jertfa cu mana lui si lasase muntele fara copaci care sa-l apere. In vremuri de demult, ploaia  si roua cãdeau  asupra muntelui, facandu-l infloritor, acum  insa  frumusetea lui se stingea ca si cum un blestem ar fi cazut din cer... sau de pe pamant...

De la inaltimea lui altadata puteai privi tot ce era in jur cu deplina bucurie si zambet. 

Rana pasilor de om il durea acum... Ca sa-l poata cunoaste s-a apropiat de el, iar acesta l-a ranit de fiecare data. Copacii lui au devenit lemn de corabii, numai bun de ars in vetre. 

Pietrele lui au devenit morminte si sufletele lor abia mai palpaie nestiute de nimeni in casele construite de ei. Animalele lui au fost vanate si urmarite in toate ungherele numai pentru carne si piele pentru vesminte. Nu mai cerea nimeni voie, nu mai era nimeni recunoscator, nu mai intreba nimeni de are trebuinta de ele sau nu... 

Muntele era mai trist ca oricand si asa despuiat si ars

Padurea era mai incalcita si aiurita ca oricand. 

Un preot tanar se rugase pentru ea la marginea ei. 

Privea neputincios la vietile pierdute, la flacarile ce cuprindeau din ce in ce mai mult padurea. Nu-si amintea cata vreme se rugase astfel, dar sufletul i se inaltase deasupra padurii vazand astfel necuprinsul nemuririi. Atunci, in acea clipa se reintoarse la viata din rugaciunea lui, caci desi murise, acum se simtea mai viu. Mai viu ca niciodata. Stia ca exista biruinta prin sange. Padurea, el si ingerii stiau ca astfel se curatase locul sfant de lighioane si demoni, iar in scurta vreme din cenusa totul va reinnoi. Mladite noi vor aparea si o noua viata va incepe. 

Intreg pamantul va trece printr-o curatare, caci raul trebuie sa fie alungat. 

Si doar iubirea si lumina vor trece prin sfanta mare Poarta a Trecerii...

De acum padurea stia cine biruise. Chiar daca platise un pret mare, viata revenea....

Vindecatoare cuvinte

M-a napadit tristetea in seara aceasta in care tot ce e albastru inseamna ceva! Sau altceva.

Mi-e sufletul golit, pentru prima data dupa multa vreme. 

Prea plin de neintelesuri si de framantari, de dorinte ce nu vor fi nicicand aduse la lumina si de lacrimi mi-e chipul brazdat.

As vrea sa parasesc la randu-mi ograda casei mele si sa plec in desert, sa las luna sa apuna de multe ori inainte sa revin, dar lumina nu-mi da voie... Trebuie sa raman aici, unde suflete mai ranite decat al meu au nevoie de mine. Si astfel, desi sufletul meu rupt in mii de fasii, continuu sa zambesc celor ce au nevoie, continuu sa aduc bucurie pe chipul copiilor ce-mi mangaie obrazul. Ma simt golita, pradata de iubirea pe care o port si ceasul meu continua sa ticaie doar in ritmul meu, sa sune la ore doar de mine stiute. Lumanarile aprinse in noaptea aceasta in care luna se innoieste imi spun povestea ploii care se loveste de acoperisuri. Sunt lacrimile cuiva care plange si care ajung la mine astfel. Candva as fi spus ca spala praful de pe frunze, dar acum altfel stau lucrurile. Nu mai sunt frunze sa fie spalate, nu mai este nici macar praf acum. 

Desi mi-e rana deschisa inima, strang toata roua pe care o au vindecatoarele mele cuvinte spre a o trimite acelui suflet care plange atat de departe. In noaptea aceasta in care rug aprins mi-e tristetea mainile mele ating cu grija cele patru puncte cardinale. Cu toata iubirea-mi pe care o credeam secatuita trimit benefic somn de vindecare acelui suflet ce-si asaza capul in poala mea. Aparat de gandurile mele nerostite, aude rugaciunea-mi pentru el... Ii multumesc acelui suflet ca mi-a plans in brate, caci astfel mi-am dat seama ca trebuie sa accept ca soarta-mi nu-mi apartine, caci sunt a LUI. Mi-a dat sansa sa vindec suflete, deci asta voi face, chiar daca nu-mi este harazita iubirea. Multumesc astfel fiecaruia din viata mea chiar daca este pentru o clipa, un anotimp sau pentru totdeauna.

VIS DE SAMBATA

Lupta pentru nimic...
Pentru nimic altceva decat iubirea la care visa de cand viata ii fusese suflata in carne pe pamant...
Intotdeauna isi spunea ca in urmatoarea zi o va gasi. Acel maine era mereu indepartat.
Un vis al unei zi de sambata l-a trezit. O calauza anume trimisa pentru el i-a daruit o sabie mai alba ca zapada care incepea sa se astearna peste pamant intru curatare eterna a acelui pacat de demult. Sabia avea numele celei ce-i era sortita si avea sa lumineze atunci cand ea ii va fi in preajma... cand el va rosti acel nume legatura din cer va fi legata si pe pamant. Calauza nu i-l spuse sau el nu l-a inteles bine, sau a fost doar o soapta pe care vantul a dus-o mai departe...
Visul i se sfarsi brusc. Furtuna de afara il trezi, fulgi de zapada veseli ii dansau la fereastra micuta si un chip ii aparu si-i disparu nelasandu-l sa-i vada mai bine trasaturile. Stia ca fulgii de nea incercasera sa-l ajute, insa visul il tulburase si nu reusi sa le urmeze indiciul. Nenumarate zile se stradui sa recompuna chipul, dar nu reusea decat sa spulbere zapada si nimic mai mult.  Ce uitase cu desavarsire era faptul ca sabia primita era ascunsa in paiele unde dormise in acea sambata binecuvantata...
Zi dupa zi, noapte dupa noapte sufletul ii era ca-ntr-o cusca, nestiind daca o va gasi vreodata, straduindu-se sa recompuna la nesfarsit un chip, trecand prin disperare, tristete si cel mai nevrednic chin...
Lumea i se stranse, iar padurea pe care o simtise de atatea ori aproape nu-l mai lasa s-o calce. Auzea noaptea lupii cum urlau la luna si-i zgariau usa ferecata, serpii ii ieseau mereu inainte ca si cum ar fi vrut sa-i spuna ceva, iar vulturii ii aruncau din cer ramasite de paie, doar, doar isi va aduce aminte de sabie. Insa uitarea se asternuse puternic peste mintea si tulburatul sau suflet...
Despre boala lui sufleteasca se auzi pana departe... Padurea purta povestea pe varfurile brazilor si astfel curgatorul verde lasa vantul sa depene firul acesteia oamenilor si celorlalte fiinte ale pamantului.
Un copac batran al celei mai indepartate paduri al carei nume si-l aducea aminte doar Calauza ce-i aparuse baiatului in vis lasa o lacrima sa-i scape, iar fata lui il intreba de ce. Batranul copac lasa lacrima ce mirosea a rasina sa spuna povestea, iar fata, care avea un har aparte, primit intr-o noapte de sambata de la o Calauza ce purta o roba albastru inchis, isi mangaie parintele ranit de o asa durere.
Stia ca harul ei era vindecator si hotari sa-l caute pe baiat si sa-l aduca in lumina...
Fiecare pas spre el albastrea sabia ce dormea in paiele patului. Norii de pe cer se dadeau la o parte din calea ei si drumul ei era calauzit de ingerii ce asteptau ca numele ei sa fie rostit...
La marginea padurii lui ea se opri. Un baiat ii bara drumul. Somnul ii inchidea ochii si nu-l lasa sa mai simta nimic, iar vise nu mai avea de ceva vreme. Fata il ruga sa o lase sa treaca pentru ca avea de vindecat un suflet, insa baiatul nu auzea nimic.Un mic pui de lup ce din culcus fugise fara sa fie vazut de mama lui o tragea cu coltii de rochie. Fata il lua in brate si-l intreba ce se intampla, iar micul lup ii rosti numele baiatului si-i dezvalui ca acela din fata ei era bolnavul. Cu grija il duse fata inapoi la mama lui pe micul lup, iar aceasta il ierta pentru ca facuse o fapta buna si-si recunoscu greseala.
Culese plante sub scanteierea lunii frumoasa fata, le spala in ploaia de stele si chema hallele sa sufle vindecare si lumina in ele, cu ganduri bune isi rosti descantecul si astepta clipa potrivita.
Il ridica de subsuori pe baiatul adormit si ruga raul sa-l curete de rele. Apoi, pe fruntea lui prisnite aseza cu grija unei mame care incearca sa alunge febra copilului bolnav.
Calauza din visul ei il duse in spate pana in patul cu paie, unde sabia astepta cuminte sa fie descoperita.
Acolo, intreaga lui faptura se lupta sa revina la viata. Si deodata isi auzi numele rostit de o voce pe care nu o mai auzise. Raspunse imediat, fara se se poata impotrivi chemarii... Deschise ochii si chipul pe care fulgii de nea i-l desenasera candva ii zambi. Zambi la randul lui, nevenindu-i sa creada.
Era ea si el dormea de atat de multa vreme.
De unde ii putea cunoaste numele? Rifas il strigase, nu i se paru...
Fata ii magaie parul si fruntea, fericita sa-l vada revenit in simtiri. Lasa plantele la vedere si stiind ca misiunea ei era de acum sfarsita inchise usa in urma ei in timp ce Rifas atipi din nou, de data aeceasta somnul vindecarii complete.
Un fulger trecu prin visul baiatului si mana lui se inclesta pe sabia ce-i stralucea atat de tare dintre paie.
La marginea padurii fata se pregatea sa treaca raul, dar o mana ii atinse umarul incet.
- Sipal, de ce te grabesti sa pleci? Nu stii ca esti sortita celui ce-ti stie numele si a carui sabie straluceste atunci cand esti langa el?
Uimirea fetei era intrecuta doar de stralucirea sabiei ce orbea totul in jur. I se rostise numele si sabia era extaziata... Spirala in care cele doua vise de sambata se impleteau spre vesnicie se ridica la cer...
Pamantul trecea in alta dimensiune datorita iubirii sabiei ce unise prin taisul ei stralucitor intregul unui suflet ce in doua parti egale fusese divizat la inceputul lumii. Si sabia isi purta stralucirea pe cerul plin de stele vii. Calauza isi indeplinise misiunea si-i statea alaturi. Astfel si sabia, si Calauza ei pot veni in visul de sambata al oricaruia dintre cei ce viseaza la reintregirea sufletului intreg...
Dorinta si credinta sunt de-o parte, de cealalta iubirea adevarata si gandul pur...

Suflete paralele

Pe calea ce duce la poarta de lumina nimic nu mai este la fel ca inainte vreme.
Chiar pasii celor ce indraznesc sa se indrepte spre ea sunt moi, iar talpile parca se topesc in pamantul ce se straduie sa nu-i inghita.
Unii se opresc la jumatatea drumului, altii dupa cel dintai pas. Nu e usor, dar nimic din ce este frumos si simplu nu este astfel. Daca era floare la ureche am fi invatat rabdarea toti pe cruce...
Dar cum rabdarea este un har divin, sfarsituri trebuie sa avem cu toti de cate ori este nevoie ca sa putem incepe sa traim. 
Au fost la capatul caii spre poarta de lumina multi, au reusit sa nu ramana in afara vietii, iar astfel rabdarea le-a fost rasplatita. Au cunoscut raspunsul si intrebarea, au cunoscut iubirea. 
Pe cei mai multi i-am vazut intrand in pamant, una cu el si de acolo nu prea ii mai poate scoate cineva. Umbre intr-o lume in care nu mai curge sange si unde nici minciuna nu rodeste. Doar ochii le-au ramas pe brazda in care au intrat si de acolo incearca regrete, atat le-a mai ramas.
Sunt insa fericitele fapturi de lumina ce-si impletesc cununa din spicele culese de pe drum. Acestea au aruncat seminte inainte, iar rodul lor le-a asigurat trecerea spre poarta de lumina.
Ele merg in paralel, tinandu-se de mana si culegand cu grija fiecare samanta, fir, chiar si neghina le-am vazut luand. Am inteles ca dincolo de poarta este nevoie si de ea.
Isi iau trairile cu ele, fapturile de lumina, si trec prin poarta deschisa cu mainile amandoua de Universul ce le asteapta.
Unii dau foc acestui camp, cu gandul ca le face trecerea perfecta... dar focul desi curata si arde scoate si fiarele din pamant. Astfel, printre acestea e foarte greu sa descoperi un loc in care piciorul sa-l proptesti. 
Copiii sunt suflete inapripate ce nici nu ating pamantul in drumul catre poarta de lumina... Zborul lor este inalt si albastru si imprastie iubire din cer, iar astfel pamantul rodeste mai bogat la trecerea lor.
Si in drumul nostru spre poarta am descoperit, chiar daca ne este zdrelita carnea de prea dese ingenuncheri, ca iubirea noastra nu se masoara in clepsidra. 
Infinitul ne-a purtat aici si ne-a vegheat pasii, iar ingerii au alungat norii de pe cer cu aripile lor. Suflete paralele suntem, iar vibratia ne este una, mai generoasa ca lumina. 
Si ninge in urma noastra, ninge adanc si curgator. Se framanta in continuare firea ramasa in dimensiunea pe care noi o parasim, se lupta impotriva a tot si toate si gandurile LUI se incearca a fi palpate...
Noi am lasat campul de lupta si in paralel am batut cuvinte la cald, potcoave de lumina am facut din ele pentru ca urmatoarele suflete paralele sa stie ca le este deschisa calea spre ascensiune. Ne-am golit mintea de ganduri aiurea si am lasat iubirea sa o umple. Din sufletele noastre ne-am facut inel si acum infinitul ne poarta pe degetul lui...infinit...

Afla despre mine unde sunt

Sa-ti spun totul!... Mai bine afla despre mine unde sunt...
Sa-ti spun ca te iubesc iar?...M-am gandit de multe ori la asta.
Stiu ca vrei sa simti tot ce simt, stiu ca vrei sa stii daca iubirea dintre noi este reala.
Raspunsul meu pentru tine este simplu.
Te vreau de partea mea si las firimituri pe drumul spre mine, sa stii unde ma gasesti atunci cand noaptea mare va veni...
Voi fi peste un rau care va curata totul, chiar si tu de-l vei trece vei fi spalat de tot ce e rau...
Voi fi acolo unde blestemul florilor culese din iubire ma va lasa sa repar ruptura si mai ales s-o vindec.
Voi fi in casuta la capatul padurii unde Mica faptura asemanatoare tie te va aduce de mana pentru ca imi cunoaste inima mai bine decat o cunosti tu... Stie ca te iubesc mai mult decat iubeste culoarea sa se astearna pe panza, mai mult decat isi iubeste marea tarmul pe care il mangaie in fiecare zi.
Mica faptura asemanatoare tie stie ca pe lume va veni si el si ca-i va fi frate, iar visul pe care iarna acum il plasmuieste pentru ca amintirea lui sa ma trezeasca astazi cuprinde viata mea in bratele lui puternice.
Protectia lui imi da stabilitate si atunci cand vei veni copacii padurii langa care te astept te vor ascunde de intunericul ce te urmeaza pas cu pas...
Voi lumina pentru tine, iubitul meu! Voi veghea sa vii acasa drept, asa cum ti-ai luat ramas bun cand ai plecat. Si pietrele albe de la hotarul podului peste raul care curata suflete iti vor sopti despre iubirea mea.
Si podul pe care ingerii l-au construit din gandurile mele pentru tine te va intampina bucuros sa vada ca nu m-ai uitat.
Deci, ce sa-ti spun mai intai? Ce nu stii? Ce nu intelegi?
Mai bine afla despre mine unde sunt...
Sa-ti spun tot ce simt pentru tine!
Simti nevoia sa afli daca puritatea iubirii pentru tine ce musteste din fiinta mea este adevarata.
Nu stiam ca iubirea poate fi atat de curata pana la tine.
Muzica inimii tale mi-a inaltat sufletul pana la cer si dincolo de el. Ochii tai, cum sa-ti descriu oglindirea mea in adancul lor?! Mainile tale, cum sa-ti descriu topirea mea in caldura lor?! Gura ta? Mai bine as chema albinele sa culeaga nectarul din ea pentru ca mierea lor sa fie cea mai dulce... Trupul tau, cum sa descriu perfecta potrivire? Sufletul tau, calatorul meu suflet, m-am recunoscut, eu sunt... In al meu suflet te recunosti si tu...
Cand intunericul va trece, iar zapada ce a curatat totul se va topi, ceea ce suflet se numeste ca suntem va fi cea mai luminoasa stea de pe cerul LUI...
Acum ma bucur ca nu mai trebuie sa afli unde sunt caci m-ai gasit...