Curg lacrimi de dorul tau si ele inseamna apa pentru cei insetati.
Pe malul marii unde trupul meu se contopeste cu albastrul ei, cai albi si liberi trec pe langa durerea mea. Spre cer isi inalta ochii si intind spre mare gaturile demne si astfel peste mine curge necontenit iubire.
Iarba uscata peste care iarna a inghetat roua se lasa cotropita de ciutele padurii, stiind ca jertfa ei insemna hrana pentru ele. Astfel, inteleg si eu ca nimic nu este lasat la intamplare, dragul meu, nici macar singuratica mea suflare in cornul zeitei ce vaneaza fara teama prin imprejurimi...
Nu te mai strig, caci acolo unde esti glasul meu nu poate patrunde!
Nu te mai caut, vei veni atunci cand vei fi pregatit sa vii!
Nu incerc sa te mai vad cu mintea, caci va veni curand clipa in care te voi privi in ochi, direct!
Si nu ma voi clinti de la malul marii cu care ma contopesc in albastru!
Nu voi disparea din drumul cailor albi ce-si striga libertatea pe nume si ma vegheaza astfel si pe mine!
Si nu am sa te uit, indiferent cat de mult ti-ai dori!
Nu vreau sa mai stiu nimic in afara de clipa in care durerea mea se va topi la lumina zilei in care mana ta pe mana mea se va opri!
Si nu voi mai rosti o vorba, nu voi mai scrie niciodata vreun cuvant!
Pecetea tacerii gura mea o poarta si viata mea retrasa e-ntr-o stea...
