Padurea ardea, iar copacii inalti duceau flacarile pana aproape de Ceruri.
Spiritele Focului dansau dezlantuite, cuprinse de nebunie. Nimeni in afara de EL nu le putea opri. Sunt blande aceste spirite cand focul arde in vatra, dar de nestavilit atunci cand sunt libere sa-si faca de cap. Dansul are febra lui si numai ele ard cand sunt cuprinse de ea, doar ele uita cine sunt atunci si nu se mai pot opri. Distrug totul in cale, preschimband totul in fum si cenusa.
Spiritele Focului dansau dezlantuite, cuprinse de nebunie. Nimeni in afara de EL nu le putea opri. Sunt blande aceste spirite cand focul arde in vatra, dar de nestavilit atunci cand sunt libere sa-si faca de cap. Dansul are febra lui si numai ele ard cand sunt cuprinse de ea, doar ele uita cine sunt atunci si nu se mai pot opri. Distrug totul in cale, preschimband totul in fum si cenusa.
Muntele isi plangea copacii cazuti in lupta.
Erau flacari peste tot si rani deschise ii frangeau sufletul tulburat. Nestiut, focul isi luase jertfa cu mana lui si lasase muntele fara copaci care sa-l apere. In vremuri de demult, ploaia si roua cãdeau asupra muntelui, facandu-l infloritor, acum insa frumusetea lui se stingea ca si cum un blestem ar fi cazut din cer... sau de pe pamant...
De la inaltimea lui altadata puteai privi tot ce era in jur cu deplina bucurie si zambet.
Rana pasilor de om il durea acum... Ca sa-l poata cunoaste s-a apropiat de el, iar acesta l-a ranit de fiecare data. Copacii lui au devenit lemn de corabii, numai bun de ars in vetre.
Pietrele lui au devenit morminte si sufletele lor abia mai palpaie nestiute de nimeni in casele construite de ei. Animalele lui au fost vanate si urmarite in toate ungherele numai pentru carne si piele pentru vesminte. Nu mai cerea nimeni voie, nu mai era nimeni recunoscator, nu mai intreba nimeni de are trebuinta de ele sau nu...
Muntele era mai trist ca oricand si asa despuiat si ars
Padurea era mai incalcita si aiurita ca oricand.
Un preot tanar se rugase pentru ea la marginea ei.
Privea neputincios la vietile pierdute, la flacarile ce cuprindeau din ce in ce mai mult padurea. Nu-si amintea cata vreme se rugase astfel, dar sufletul i se inaltase deasupra padurii vazand astfel necuprinsul nemuririi. Atunci, in acea clipa se reintoarse la viata din rugaciunea lui, caci desi murise, acum se simtea mai viu. Mai viu ca niciodata. Stia ca exista biruinta prin sange. Padurea, el si ingerii stiau ca astfel se curatase locul sfant de lighioane si demoni, iar in scurta vreme din cenusa totul va reinnoi. Mladite noi vor aparea si o noua viata va incepe.
Intreg pamantul va trece printr-o curatare, caci raul trebuie sa fie alungat.
Si doar iubirea si lumina vor trece prin sfanta mare Poarta a Trecerii...
De acum padurea stia cine biruise. Chiar daca platise un pret mare, viata revenea....
