M-a napadit tristetea in seara aceasta in care tot ce e albastru inseamna ceva! Sau altceva.
Mi-e sufletul golit, pentru prima data dupa multa vreme.
Prea plin de neintelesuri si de framantari, de dorinte ce nu vor fi nicicand aduse la lumina si de lacrimi mi-e chipul brazdat.
As vrea sa parasesc la randu-mi ograda casei mele si sa plec in desert, sa las luna sa apuna de multe ori inainte sa revin, dar lumina nu-mi da voie... Trebuie sa raman aici, unde suflete mai ranite decat al meu au nevoie de mine. Si astfel, desi sufletul meu rupt in mii de fasii, continuu sa zambesc celor ce au nevoie, continuu sa aduc bucurie pe chipul copiilor ce-mi mangaie obrazul. Ma simt golita, pradata de iubirea pe care o port si ceasul meu continua sa ticaie doar in ritmul meu, sa sune la ore doar de mine stiute. Lumanarile aprinse in noaptea aceasta in care luna se innoieste imi spun povestea ploii care se loveste de acoperisuri. Sunt lacrimile cuiva care plange si care ajung la mine astfel. Candva as fi spus ca spala praful de pe frunze, dar acum altfel stau lucrurile. Nu mai sunt frunze sa fie spalate, nu mai este nici macar praf acum.
Desi mi-e rana deschisa inima, strang toata roua pe care o au vindecatoarele mele cuvinte spre a o trimite acelui suflet care plange atat de departe. In noaptea aceasta in care rug aprins mi-e tristetea mainile mele ating cu grija cele patru puncte cardinale. Cu toata iubirea-mi pe care o credeam secatuita trimit benefic somn de vindecare acelui suflet ce-si asaza capul in poala mea. Aparat de gandurile mele nerostite, aude rugaciunea-mi pentru el... Ii multumesc acelui suflet ca mi-a plans in brate, caci astfel mi-am dat seama ca trebuie sa accept ca soarta-mi nu-mi apartine, caci sunt a LUI. Mi-a dat sansa sa vindec suflete, deci asta voi face, chiar daca nu-mi este harazita iubirea. Multumesc astfel fiecaruia din viata mea chiar daca este pentru o clipa, un anotimp sau pentru totdeauna.
