Acolo esti tu, acolo suntem noi. Nimic nu ne patrunde in gand, acolo e pamant sfant. O lume in care nu stiu sa ascund ce simt, nu ma feresc sa rostesc din ganduri si te iubesc iti spun la fiecare fir de nisip ce se strecoara prin trupul subtire al clepsidrei albastre de pe noptiera ta.
Mi-esti rost acolo, mi-esti fir tors de furca sortii si nimic nu te poate rupe... Dezlegat este misterul portii deschise din noaptea cu luna in plinatatea firii ei. Sunt a ta si esti al meu chiar de ti-a fost frica sa vezi rostul rostuit. Izvor nesecat si viu imi este iubirea ta si timp imi ofer mie insami sa miros in tihna floarea de la tine, mai albastra ca locul din care si eu, si tu am venit pe pamant. Ploua si printre fulgerele dese te zaresc si dorul ti-l citesc pe frunte, ploua si simt ca mi-e greu sa las focul din camin fara lemne de trosnit, ploua si in palmele tale ma astern sa dorm in gand. Imi esti pavaza si in vis scantei din lumina lunii incantatii imi rostesc cum ca rostul tau nu e rostuit cu nimeni decat doar cu rostul meu. Si dincolo de fereastra verde frica nu exista, deci nu mai ai a te teme caci esti liber sa alegi nimicul din nimic. Si stii ca stiu ca stii ca suntem chemati, si stiu ca stii ca stiu ca intre stele ne e destinul asezat... Ai fost durerii mele leac, iar eu am ars ce a fost de ars, asa ca astazi, mereu astazi imbratisati privim dincolo de fereastra verde a lumii noastre...
