Pentru nimic altceva decat iubirea la care visa de cand viata ii fusese suflata in carne pe pamant...
Intotdeauna isi spunea ca in urmatoarea zi o va gasi. Acel maine era mereu indepartat.
Un vis al unei zi de sambata l-a trezit. O calauza anume trimisa pentru el i-a daruit o sabie mai alba ca zapada care incepea sa se astearna peste pamant intru curatare eterna a acelui pacat de demult. Sabia avea numele celei ce-i era sortita si avea sa lumineze atunci cand ea ii va fi in preajma... cand el va rosti acel nume legatura din cer va fi legata si pe pamant. Calauza nu i-l spuse sau el nu l-a inteles bine, sau a fost doar o soapta pe care vantul a dus-o mai departe...
Visul i se sfarsi brusc. Furtuna de afara il trezi, fulgi de zapada veseli ii dansau la fereastra micuta si un chip ii aparu si-i disparu nelasandu-l sa-i vada mai bine trasaturile. Stia ca fulgii de nea incercasera sa-l ajute, insa visul il tulburase si nu reusi sa le urmeze indiciul. Nenumarate zile se stradui sa recompuna chipul, dar nu reusea decat sa spulbere zapada si nimic mai mult. Ce uitase cu desavarsire era faptul ca sabia primita era ascunsa in paiele unde dormise in acea sambata binecuvantata...
Zi dupa zi, noapte dupa noapte sufletul ii era ca-ntr-o cusca, nestiind daca o va gasi vreodata, straduindu-se sa recompuna la nesfarsit un chip, trecand prin disperare, tristete si cel mai nevrednic chin...
Lumea i se stranse, iar padurea pe care o simtise de atatea ori aproape nu-l mai lasa s-o calce. Auzea noaptea lupii cum urlau la luna si-i zgariau usa ferecata, serpii ii ieseau mereu inainte ca si cum ar fi vrut sa-i spuna ceva, iar vulturii ii aruncau din cer ramasite de paie, doar, doar isi va aduce aminte de sabie. Insa uitarea se asternuse puternic peste mintea si tulburatul sau suflet...
Despre boala lui sufleteasca se auzi pana departe... Padurea purta povestea pe varfurile brazilor si astfel curgatorul verde lasa vantul sa depene firul acesteia oamenilor si celorlalte fiinte ale pamantului.
Un copac batran al celei mai indepartate paduri al carei nume si-l aducea aminte doar Calauza ce-i aparuse baiatului in vis lasa o lacrima sa-i scape, iar fata lui il intreba de ce. Batranul copac lasa lacrima ce mirosea a rasina sa spuna povestea, iar fata, care avea un har aparte, primit intr-o noapte de sambata de la o Calauza ce purta o roba albastru inchis, isi mangaie parintele ranit de o asa durere.
Stia ca harul ei era vindecator si hotari sa-l caute pe baiat si sa-l aduca in lumina...
Fiecare pas spre el albastrea sabia ce dormea in paiele patului. Norii de pe cer se dadeau la o parte din calea ei si drumul ei era calauzit de ingerii ce asteptau ca numele ei sa fie rostit...
La marginea padurii lui ea se opri. Un baiat ii bara drumul. Somnul ii inchidea ochii si nu-l lasa sa mai simta nimic, iar vise nu mai avea de ceva vreme. Fata il ruga sa o lase sa treaca pentru ca avea de vindecat un suflet, insa baiatul nu auzea nimic.Un mic pui de lup ce din culcus fugise fara sa fie vazut de mama lui o tragea cu coltii de rochie. Fata il lua in brate si-l intreba ce se intampla, iar micul lup ii rosti numele baiatului si-i dezvalui ca acela din fata ei era bolnavul. Cu grija il duse fata inapoi la mama lui pe micul lup, iar aceasta il ierta pentru ca facuse o fapta buna si-si recunoscu greseala.
Culese plante sub scanteierea lunii frumoasa fata, le spala in ploaia de stele si chema hallele sa sufle vindecare si lumina in ele, cu ganduri bune isi rosti descantecul si astepta clipa potrivita.
Il ridica de subsuori pe baiatul adormit si ruga raul sa-l curete de rele. Apoi, pe fruntea lui prisnite aseza cu grija unei mame care incearca sa alunge febra copilului bolnav.
Calauza din visul ei il duse in spate pana in patul cu paie, unde sabia astepta cuminte sa fie descoperita.
Acolo, intreaga lui faptura se lupta sa revina la viata. Si deodata isi auzi numele rostit de o voce pe care nu o mai auzise. Raspunse imediat, fara se se poata impotrivi chemarii... Deschise ochii si chipul pe care fulgii de nea i-l desenasera candva ii zambi. Zambi la randul lui, nevenindu-i sa creada.
Era ea si el dormea de atat de multa vreme.
De unde ii putea cunoaste numele? Rifas il strigase, nu i se paru...
Fata ii magaie parul si fruntea, fericita sa-l vada revenit in simtiri. Lasa plantele la vedere si stiind ca misiunea ei era de acum sfarsita inchise usa in urma ei in timp ce Rifas atipi din nou, de data aeceasta somnul vindecarii complete.
Un fulger trecu prin visul baiatului si mana lui se inclesta pe sabia ce-i stralucea atat de tare dintre paie.
La marginea padurii fata se pregatea sa treaca raul, dar o mana ii atinse umarul incet.
- Sipal, de ce te grabesti sa pleci? Nu stii ca esti sortita celui ce-ti stie numele si a carui sabie straluceste atunci cand esti langa el?
Uimirea fetei era intrecuta doar de stralucirea sabiei ce orbea totul in jur. I se rostise numele si sabia era extaziata... Spirala in care cele doua vise de sambata se impleteau spre vesnicie se ridica la cer...
Pamantul trecea in alta dimensiune datorita iubirii sabiei ce unise prin taisul ei stralucitor intregul unui suflet ce in doua parti egale fusese divizat la inceputul lumii. Si sabia isi purta stralucirea pe cerul plin de stele vii. Calauza isi indeplinise misiunea si-i statea alaturi. Astfel si sabia, si Calauza ei pot veni in visul de sambata al oricaruia dintre cei ce viseaza la reintregirea sufletului intreg...
Dorinta si credinta sunt de-o parte, de cealalta iubirea adevarata si gandul pur...
