Aripi de dor - Wings Of Longing

Wings Of Longing

In the city where the angels shake up from fire, a butterfly bleeds, far from the earth that got his firs step. Painting inside bodies with his tears, the butterfly lives on the heart edge and his wings are heavy from longing. Pure thoughts guard the love that the butterfly’s soul is bathing in every day. "Sunrise", told the butterfly to himself, "only sunrise might help me to get back home. The sun can dry my wings so I can fly again". But this moment seemed so far, and still, what would be without the defeats of until yesterday? In the warm silence the butterfly swallow the words that hearts him and didn’t let him breathe, but the sky got what the butterfly’s wings painted. The time olives shake silver over the sad butterfly that painted his pain in most beautiful colors, and the moon broke her commandments for him, and kissed the sun. All this heat dried the wings and the light generosity banished the longing that fully wet the butterfly’s soul. Slowly, in the deep of the night the longing wings became fire wings and the forgotten randomness, happened. Smiling, the butterfly moved from death to life, and the blue that his wings touched, became more familiar. From heights, the butterfly saw a child sticking his nose to a huge window, willing to see what the adults hide from him. A world of color came along with sunrise, and the butterfly stopped on the child’s hand. The fire wings burn, poured wonder in his soul. The butterfly learned from the moon the lesson of altruism, and the child’s hands got a precious gift, a brush of fire, as a sign for a desire that grew somewhere, long time ago, in roots The child’s for painting, and the butterfly’s for getting home.

În oraşul unde îngerii se scutură de  foc, sângerează un fluture, departe de pământul ce i-a primit cel dintâi pas. Pictând pe dinăuntru trupuri cu lacrimile sale, fluturele trăieşte pe margine de inimă şi aripile sale sunt grele de dor. Gânduri curate străjuiesc iubirea în care sufletul fluturelui se scaldă în fiecare zi.  "Răsăritul" , îşi spune în sinea sa fluturele, "doar răsăritul mă poate ajuta să ajung iar acasa. Soarele îmi va usca aripile şi voi putea zbura din nou". Dar acea clipă i se părea departe, şi totuşi ce-ar fi fost fără înfrângerile de până mai ieri. În liniştea caldă fluturele înghiţea cuvintele ce-l dureau şi nu-l lăsau să respire, iar cerul primea ceea ce aripile fluturelui zugrăveau. Măslinii Timpului scuturau argint peste fluturele trist ce picta durerea în cele mai frumoase culori, iar Luna încălcă poruncile pentru el şi sărută Soarele. Toată căldura acestuia uscă aripile şi generozitatea luminii alungă dorul ce udase din plin sufletul fluturelui. Încet, în plină noapte aripile de dor deveniră aripi de foc şi neîntâmplarea uitată se întâmplă. Cu un surâs fluturele trecu din moarte în viaţă şi albastrul pe care aripile lui îl atingeau devenea din ce în ce mai cunoscut. Din înalturi, fluturele văzu un copil care îşi lipise nasul de un geam imens, din dorinţa de a vedea ceea ce oamenii mari ascundeau de el. O lume a culorilor venea o dată cu răsăritul, iar fluturele se opri pe mâna copilului. Arsura aripilor de foc turnă uimire în sufletul acestuia. Fluturele învăţase de la Lună lecţia altruismului, iar mâinile copilului primiră un dar de preţ, o pensulă de foc, semn al dorinţei ce creştea demult undeva, în rădăcini. A lui, de a picta... A fluturelui, de a ajunge acasă...

Radacina

Nisipul rosu ce mi-a botezat trecerea prin poarta sufletelor pereche mi-a daruit cel mai frumos vesmant pe care-l puteam visa. Croit din sangele ce a dat culoare macilor din lanurile de grau, din masura cuvintelor, din urmele desculte si din carbunii incinsi ai adancului de suflet. De cand mi-am rupt din ganduri genunchii mi-au fost spalati de valurile tale si inima mi-ai adunat-o la loc cu iubirea ta. Nu ai uitat lacrimile cu care am spalat trupul tau si nici sarutul cu care te-am curatat de ranile trecutului. Iti sunt partasa la aprinderea rugului vietii si in furtuna dezlantuita de framantatura firii lupt pentru a ramane dreapta. In mine si in tine Dumnezeu a prins radacina si biruim cu lumina infinitului iubirii adevarate ce ne curge prin vene si prin minte.

Dezlegare în şoaptă

Pe treptele de ploaie am tremurat îndelungată vreme până când barca mea a ajuns la mal. Din gândurile rupte din ale cerului fărâme am încropit un pieptăn şi astfel pădurea prin care trec  îmi simte mângâierea. Plutesc pe apa marii treceri şi calea mi-e luminată de credinţa-mi din suflet cum că acest drum mi-a fost cândva prorocit. În forma ta cea pură te zăresc, iar sufletul tresare a iubire fără de care nu poţi trăi de acum sub soare.  E vremea când oamenii se trezesc căci timpul nu mai are răbdare pentru ei. E vremea nevăzutului, a ceea ce în piatră s-a dăltuit cândva. Cu matia-mi verde-albastră acopăr paşii tăi, de poeme mâinile mele sunt pline şi lunecăm aproape unul lângă altul pe calea razelor lunii ce strălucesc în noapte numai pentru noi. Simt aripi triste undeva, departe, simţi reguli că se schimbă între timp, privesc ochii tăi şi-mi zăresc cea din urmă răsplată în adâncul lor. Poate că-n scorburi astăzi vor veni pe lume fluturi şi tărâmul altădată plin de cumpene se va echilibra. Poate că nisipul îşi va aduce aminte vremea când era eternă stâncă, poate că florile din părul meu vor reveni încet la viaţă, poate că gura ta adevăr va dărui celor care vor asculta. Şi nu sunt puţini. E vremea apelor, dar e şi vremea când seva iubirii urcă şi e adunată în ciutura fântânii pe sub care drumul nostru trece. E locul anume rostuit pentru noi, e locul anume ticluit de îngeri, e locul meu şi-al tău, aproape de căldura Celui care ne-a iubit mai mult decât pe sine însuşi. Mi-e pleoapa inundată de culorile tale şi inima mi-e plină de strălucirea ta, mii de flori de tei curg pe fruntea ta şi recunosc că-n palmele tale rodul fiinţei care sunt se poate odihni uitând că a fost mereu amânat. Tămâia arde la capăt de lumină şi ce e zi continuă în noapte, iar dezlegarea are loc în şoaptă. E vremea când apele tac şi focul se lasă iubit, e vremea când aerul sărută pământul şi mi-am lăsat încheietura mâinii ţie pentru totdeauna...

Lacrima

M-am impacat cu moartea astazi si ultima mea lacrima i-am daruit-o ei. Am compatimit-o sincer pentru ca nu stie cum se nasc saratele perle ce cad deseori pe obrajii nostri. Am imbratisat-o cu toata forta iubirii de care sufletul meu este in stare si i-am inteles menirea. Fara ea nu am cunoaste adevarul. Ea ne deschide poarta spre El, datorita ei vorbele bune rostite in copilarie au sens. Spiritele ce-si pastreaza limpezimea ultimei lacrimi varsate pot sorbi din fantana calatorului si primesc incuviintarea de a darui apa vie. I-am tinut mainile in mainile mele si i-am simtit singuratatea aspra, pe umarul meu fruntea ei s-a plecat si a ramas in adormire cat timp n-a mai cazut nici un fir de nisip in clepsidra. Un ochi magic primise ultima mea lacrima si incerca sa se obisnuiasca, sa simta minunea ei. Radacina mea era in lacrima cazuta si moartea gusta din crezul meu, iar eu imi inaltam privirea caci imi cerea odihna. Poate ca-mi pierdusem in plina strada zborul, dar caderea nu era cadere, ci revarsare, libertate si puterea de a merge mai departe. M-am impacat cu moartea astazi si un rau poarta numele meu, nascut fiind din lacrima mea.

Vreau să ştiu

Hăţişuri mi-au sfâşiat deseori carnea tălpilor, târâtoare şi-au încercat veninul din dorinţa de a mă opri din drumul spre menirea-mi, cuvinte surghiunite de dicţionar şi-au înfipt colţii în frageda mea mână ce încerca să ţină aprins felinarul. Dar ştiam că nimic nu mă putea opri din drum şi dacă încă rezistam era semn că e cartea deja scrisă. Mereu atinse de ghearele unor gânduri rele, veşmintele mele ajunseseră mici fâşii pe care vântul le încurca în trecerea lui. Întâlnirea cu tine mi-a dăruit atingerea de care aveam nevoie ca să pot lumina şi pentru mine, nu doar pentru cei din jurul meu. De la tine am învăţat că exist şi dincolo de durere, că oamenii merită adevărul, că merită să lupt şi să trăiesc. Vreau să ştiu de ce astăzi fac salturi şi nu mai păşesc la fel ca ieri! Vreau să ştiu de ce în ciuda vremurilor, ce lasă cicatrice sufletelor, pe mine mă înfloreşte ameţitorul parfum de om ce-l simt în preajma ta! Vreau să ştiu de ce rănile mi se vindecă, veşmintele-mi dăruiesc culori mai vii ca niciodată şi cuvintele mi se aştern în cale îndemnându-mă să păşesc fără să mă mai tem! Vreau să ştiu de ce împărtăşesc cu tine lacrima florilor de dincolo de poarta deschisă cu cheia iubirii, de ce simt că pot alunga duhurile rele ce te-au bântuit atât, de ce mă frământă nerostirile tale, de ce mă doare neatingerea ta, de ce mă văd rostuită ţie când tu încă nu te-ai dezmeticit din trezire! 
Vreau să mă las pradă bucuriei de a arunca tristeţea ta în cele patru zări, vreau ca sărutul meu să ardă vindecându-te şi muzica mângâierilor mele să-ţi încălzească sângele şi să alergi spre partea ta de viaţă! Vreau să contemplu răsăritul prin ochii tăi după ce nodul tău gordian s-a dezlegat singur de dragul firului Ariadnei ce m-a adus la tine. Povestea lor abia începe în timp ce a noastră continuă. Vocea mea topeşte gheaţa zăpezilor din iarna trecută, iar inima ta bate din nou. Eşti încă viu, iubitul meu alb şi trecem amândoi prin marea schimbare, mână în mână şi suflet în suflet!

Creanga

Departe de lume, acolo unde nici o pasăre nu îndrăzneşte să-şi lase penele în zbor, acolo unde întunericul e cel mai adânc, un copac trăia în lumina pădurii. Departe de ceilalţi copaci, izgonit de cei care i-au fost alături o viaţă, încerca să descopere drumul spre adevărul vieţii. Lumina totul cu seva lui albastră. Neînţeles se simţea, stingher îşi întindea braţele spre cer şi în singurătatea aceasta deplină aştepta o întâmplare demult uitată. Orbit cândva de o muză dăltuită în piatră, a înţeles mai târziu de la ce venea durerea. Când tocmai ceea ce-l făcea copac devenea de neconceput în ochii muzei, rădăcinile lui împietreau şi cu greu mai curgea ceva prin ele. Revolta lui era firească şi într-un târziu, abia târându-se, a ajuns la locul unde putea lumina ceea ce simţea. Departe de muză şi ai ei, departe de cuvintele anume alese să-l ucidă, departe de groapa ce-i fusese săpată de cei anapoda, copacul învăţa să albăstrească pădurea cu iubirea lui. Sorbea roua dimineţii şi asculta pâraiele ce-i treceau pe sub rădăcini. Ploaia îl striga pe nume, iarba îi cânta la ureche despre făclia nestinsă din mijlocul pădurii, numele tuturor gândurilor îi veneau în minte şi drumul visat îi apărea tot mai clar. Credinţa că din seminţele lui un rod albastru va aduce iubirea lui pădurii îl îndemna câteodată să tragă clopotele bisericii din cel mai apropiat oraş. Astfel că bucuria de a lăsa versurile lui celor ce aveau nevoie de hrana lor l-au îndemnat să lase o creangă să crească liberă. Gingasă la început, apoi din ce în ce mai viguroasă, creanga a atins în scurtă vreme prima casă a oraşului. Apoi, la cea dintâi ninsoare copiii au atârnat de ea globuri şi beteală. Cum ultima lună plină de dinaintea marii sărbători a primăverii se apropia, în noaptea aceea lungă a Învierii copacul a auzit clopotele răsunând şi abia atunci şi-a înţeles menirea.

Clipa

Nu este vremea renunţării, iubitul meu alb! Niciodată nu a fost...

Ştiu, poate părea că povara e fără de putinţă de dus, dar e numai întunericul de dinainte de lumină. Poate părea că este haos, dar e numai atingere de îngeri ce-şi duc misiunile la împlinire. De noi depinde ca să-i auzim. De noi depinde următorul răsărit. Pentru prea mulţi dintre noi e încă tăcere, pentru prea mulţi dintre noi e încă noapte în privire, prea multă gălăgie în mintea ce nu se mai opreşte din alergat. Nu este timpul pentru uitare! Niciodată nu a fost. E momentul să ne aducem aminte de ce. Acum, cu paşii vlăguiţi de atâta glod, cu trupul frânt de loviturile primite, cu mâinile atinse de gerurile anilor trecuţi, cu inima pulsând însă iubire, acum e timpul pentru iertare, pentru vindecare, e timpul când eu şi cu tine dăm în floare. Nu este vremea abandonării, dimpotrivă. E chiar clipa visată. Clipa încrederii depline. Ocrotită sunt, la fel şi tu. E clipa credinţei. A luptei. Întrezăresc urmele lăsate de tine când ai trecut cu mine de mână pe aici. E clipa pe care ne-am amintit-o amândoi de când ne ştim. Minunile există, iubitul meu alb, dovadă că te îmbrăţişează aripile mele. Dovadă eşti chiar tu... E clipa IUBIRII.

Dreptul nostru

Nu pot să plec de lângă tine oricât mă îndeamnă vorba ta. Mă simt rotunjită de lacrimile tale şi când îmi vei da contur cu degetele tale libere vei înţelege că nu pot merge decât înainte. Atingerea ta naşte simfonii şi doar eu ştiu că dincolo de tăcere există blândeţea cu care odinioară numărai stelele în palmă pentru mine.
Nu pot să las lutul să ia încă formă, am nevoie de timp să pot să înţeleg sensurile curgerii iubirii. Ceea ce sufletul priveşte, ochii nu pot vedea, ceea ce sufletul aude, urechile nu pot auzi, ceea ce ascunde sufletul nu poate fi adus la lumină de Pandora, oricât ar da capacul într-o parte. Sufletul este lumina de dincolo de gând şi stele, este ceea ce cuvintele nu pot descrie. Nu plec de lângă tine, nu cutez să te las fără aer, nu pot face paşi pe nisip mişcător şi nu pot trăi în afara ta. Muzica pe care o ascult lângă tine mi-e neveştejită floare de colţ pe stânca cea mai înaltă din sufletul meu, acolo unde numai tu poţi ajunge. Te binecuvantez, iubitul meu alb cu ultimul prag! Te binecuvantez cu ultima trecere! Vom face pasul împreună. A trebuit să murim puţin ca să putem renaşte, a trebuit să aşteptăm puţin într-o anticameră stingheră, a trebuit să ne răsfrângem unul în ochii celuilalt ca să desluşim adânci neînţelesuri. E dreptul nostru să vedem când salcâmii vor scrie versuri pe crengile pe care iarna îşi găsise adăpost cândva, e dreptul nostru să ne acoperim cu iubire călcâiele şi să sorbim seva de stele privind cerul mână în mână. Şi e dreptul nostru să aducem la lumină nepământeana zi de astăzi, nepământeana noastră clipă de răgaz, nepământeana noastră iubire...

Timpul intrebarii

Uneori inclin sa cred ca talpile imi joaca renghiuri, caci ating pamantul din care graul zambeste soarelui si simt framantarile lui. Uneori mi se pare ca vantul isi rade de mine, caci simt cum se joaca prin parul meu o zi intreaga, iar libertatea lui nu poate fi si a mea. Uneori, doar uneori am credinta ca oamenii mai pot reveni la ganduri bune, la scanteia iubirii dinlauntrul lor, caci  vreau sa ma gasesti cand ai sa vrei sa vii. Mai am senzatia ca valurile ma iau in ras, caci sunt al lor mal si ma dor umerii uneori de atata dorinta. Mi se pare uneori in zadar sa tot adun cuvinte pentru tine, caci niciodata ceea ce erupe din al inimii mele prea plin nu iti va racori privirea. Ce trista rabufnire ma umple dintr-o data de pustiu si ce tarcoale imi da inserarea zborului meu frant, caci mi-am zdrelit aripile in stancile vietii. Am pagini pline de cerneala, iar degetele imi sunt atinse de macel si mi-as dori sa uit intregul viitor si sa traiesc ACUM. Lumina sunt de cand ma stiu si imposibil mi se pare sa cersesc lacrimi din soare pe cararea ce continua sa ma doara.
S-a dus si iarna, asa cum am stiut mereu ca se va intampla, s-a dus si partea mea de primavara si imi presimt o vara cu multe flori de colt in par. Si stiu ce sunt, si cine, si de ce la fel cum stiu ce esti, si cine si de ce ai venit acum... Am sa intreb atunci cand timpul intrebarii va veni, caci stiu ca raspunsul e la tine in buzunare.
Si stiu ca dincolo de plumburiii nori e cer senin, la fel cum dincolo de sangeriile-mi lacrimi e sufletul meu fara de rani. Am tot gasit destine rupte pe plaja pe care ne-am intalnit in viata cea dintai, le-am refacut, le-am recladit, le-am dat iar nume si le-am izbavit. Pe toate le zaresc cum se ridica si mandra sunt de reusita lor si ma ridic din praful de pe drum gandind ca trebuie sa dau vietii tale sens, fara sa indraznesc sa citesc sfarsitul cartii. Fii curajos si inalta-te, iubitul meu, e dreptul tau sa zbori acolo unde El ti-a rostuit! E randul tau sa te ridici si sa infaptuiesti ceea ce in trei cuvinte tie ti-a fost scris. Sunt mandra de taria ta, sunt bucuroasa ca te-ai regasit. Sunt iar pe docul meu albastru, rasfoiesc cartea scrisa intr-un tarziu, cand speranta isi uitase numele, si stiu ca-mi este scris sa te iubesc in clipa in care peste mine frunze tradate de soarta vor cadea.

Deschide ochii!

Pentru că le-am rostit odinioară, înainte de a le scrie, cuvintele s-au transformat în aripi şi astfel am învăţat să zbor. 
Am fost la marginea lumii, am stat pe acea muchie ascuţită multă vreme admirându-ţi puterea de a îndura acele lucruri pentru care ai decis să fii răspunzător. Nu mă pot obişnui cu durerea-ţi profundă căci mi-a curs prin vene şi mie, speranţa nemaifiindu-mi la îndemână. De gene mi se prind tăcerile tale şi te ascund într-un surâs, în urma lacrimilor trecute. Nu mai ai puterea de a-ţi vindeca rănile şi doar mugurii iubirii ce cresc pe ramurile mele pot chema versurile în ajutorul tău. Sângele lor amărui e balsam pentru zăpada sfâşiată de razele soarelui, pe care rănile tale au păstrat-o neînvinsă. Încă mai ai timp să fii tu însuţi, încă mai ai vreme să înţelegi că umărul meu ţi-e sprijin pentru eternitate, fără dileme. Dacă ai deschide ochii pesemne că m-ai vedea, în sfârşit! Nu te mai scufunda în gândurile trecutului şi păşeşte pe pământul solid al îmbrăţişărilor aripilor mele! Vegheat eşti de ele de acum şi chiar de vei cădea de pe muchia ascuţită de la capătul lumii vei zbura prin umărul meu mai liber ca norii.

Apus şi răsărit

La răsăritul tău munţii şi-au aşezat albul pe creste temeinic, iar înţelepciunea mi se aşterne pe pleoape şi-mi spune să rămâi. 
Am aprins focul pentru ca lumina lui să te călăuzească şi să fii sigur că ai căldură atunci când vei ajunge. 
Am povestile pregătite pentru multe nopţi de acum înainte, iar lemne vii vor îmbrăţişa focul nostru. Ţi-am ţesut poteca şi-am împânzit pădurea cu gânduri de lumină şi pe firul iubirii mele calcă tălpile tale. În zorii tăi mă trezesc strălucind şi simt chipul tău atât de aproape de al meu. Legat ai fost, legat eşti încă şi până când nu-ţi va fi sete de tine nu cred că vei gusta libertatea. Mă doare adevărul, dar ştiu că trebuie să-l rostesc. Să-l înfrunt şi să-l accept... Nu te pot lua cu mine, chiar dacă te aştept de-atâtea vieţi, fără ca tu să vrei. Eşti unic, căci viaţa te-a făcut bucăţi şi te-a refăcut într-un mod nou, iar Marele Spirit ţi-a dăruit puteri speciale, de aceea încercările tale au fost teribile. La asfinţitul meu, e rândul tău să străluceşti şi simţi chipul meu atât de aproape de al tău. Zâmbetul tău îmi spune adevărul şi acum ştiu... 

Soartă

E o lumină vie acum în viaţa mea şi curge limpede prin încăperi curate
ce-şi poartă albul perdelelor pe la fereşti. Ecouri viitoare lovesc podelele dezbrăcate pe care tălpile mele uneori păşesc. Iarna şi-a uitat din veşminte în drumul ei spre cald acasă şi-n urma ei rămâne necuprinsul răsărit ce creşte în jurul inimii mele. Cocori albi îşi deschid aripile a veghe şi zăresc frânturi din gândurile tale la trecerea prin uşa întredeschisă. Le adun încet, pe rând, în faldurile rochiei şi cu iubire le reîntregesc. Lacrimi niciodată căzute hrănesc florile crescute în sufletul meu, iar culorile mă iubesc încă. Nu m-au uitat, la fel cum nici îngerii nu o fac. Se despletesc acum sorţile şi se plătesc greşeli prin lecţii adevărate, iar teritoriul inimii mele este pământ negru, roditor, abia arat şi curat ca oricând. Este doar iubire acum şi nu ştiu altceva să fac decât să s-o dăruiesc...

Răspunsuri

Prin miere îmi trec sufletul iubindu-te şi învăţ din al albinelor har despre puterea de a dărui. Prin răşina copacilor îmi trec privirile iubindu-te şi învăţ de la ei ce înseamnă răbdarea. Prin jarul nestins al speranţei îmi îndrept paşii pentru că libertatea ta e glasul inimii mele. Când clopotele sărbătorii reînvierii tale vor răsuna, săgeţile înveninate vor fi căzut la picioarele tale, căci armura ţi-e de nepătruns. Când marea îţi va aduce nisipul între palme, vei descoperi în firele lui cuvintele-mi scrise în vremuri de restrişte. Mi-a crescut timpul un orizont ca să pot privi spre tine, iar seminţele iubirii au rodit la încheietura mâinii tale. E simplu, doar ridică mâna şi vei înţelege de ce tăcerile mele sunt şi acum la fel de lungi. Din întrebările tale am împletit recifuri de corali şi nici un obstacol nu vei mai întâlni în cale de acum. Ţi-am rupt din coroana timpului o frunză pentru clipă alegerii ce va să vină, şi-ţi doresc să luminezi înţelept răspunsurile.

Flori

E primăvară, dar încă mă simt iarnă.

Din ochi îmi lunecă netulburate lacrimi încă şi le potrivesc cu mângâieri delicate în fluturi tocmai buni de risipit prin lume. Îţi zăresc trecerea prin vene-mi pline de lumină şi înţeleg de ce adorm mereu razele Lunii în palmele mele. Nu pot urni curcubeul pe care mi l-ai rostuit în pagini, e semn că e menit acelui loc, iar neştiutorul copac al Iubirii are rădăcini adânci în cuvântul pe care mi-l rosteşti în fiecare seară înainte de zbor. Eşti popasul meu aici şi acum, răgazul meu numit simplu. Poate că primăvara a venit, dar eu încă port fulgii ultimei ninsori pe pleoape şi ascult cum se revoltă dorul în pietrele spălate de apa izvorului limpede de la marginea lumii. Poate că au înflorit copacii, dar eu încă învăţ să scriu pentru tine în alb. Mă simt iarnă, dar privindu-mă în ochii tăi văd că am înflorit din iubire...

UN RĂSĂRIT DE SOARE

M-am temut, o clipă, că încep să mă plafonez. Am vrut să aflu dacă pot mai mult. „Taurii“ cu care m-am luptat în viaţa aceasta nu au fost mai puţin periculoşi decât cei din arenele reale.
Tauri dezlănţuiţi care nu au ştiut şi nu au avut alt rol decât să ia totul în coarne şi sub copite. Toreador fără capă, fără spadă, fără scut. Şi, în plus, femeie.
Am supravieţuit... Fiecare bătălie pe care o dăm cu viaţa scoate la iveală un toreador neînfricat din unii, tauri furioşi din alţii, iar pe cei care rămân îi putem denumi public... Aceştia din urmă savurează determinarea, curajul, pofta de viaţă, dar şi de moarte care se regăsesc în acest spectacol, dar nu ale lor, ci ale celorlalţi. Se aude zgomotul armelor, dar şi şoaptele rugăciunii.
Discrete, abia perceptibile, ca o simfonie şoptită. Nu roşul sângelui care ţâşneşte din rană, sol al morţii, ci un roşu de răsărit de soare mi s-a întipărit de fiecare dată în suflet. Nu aplauzele publicului au contat, ci bătălia câştigată.

Rana

Se tot privea şi nu-şi înţelegea slăbiciunea.

Se minţea în fiecare zi că are însemnătate în viaţa lui, dar fiecare strop de timp care se scurgea îi arăta că numele ei nu era pe buzele lui. Harpa de care soarta îşi atingea degetele nu avea vibraţia potrivită pentru ea, iar muzica pe care o aducea la viaţă îi mărturisise demult ce simţea el. Dar chiar crezuse că există răspunsuri, chiar crezuse că se poate ca tristeţea să fie purtată în doi. Să împărtăşească lacrima, bucuria, durerea şi să asculte vindecarea lor, împreună, pas cu pas era literă de lege pentru ea. A lăsat zăpada să cureţe loviturile îndurate de-a lungul vieţii, a rostit rugăciuni pentru el  zi după zi, în forma ei cea mai pură iubirea se năştea în inima ei pentru fiinţa lui, care-şi uitase rostul. Se simţea completă, simţea că îi stă în putere să îl ajute, simţea că nu construise castele de nisip ca până acum. Şi totuşi, nu putea compune un întreg numai cu partea ei oricât de multă iubire ar fi dăruit. Se minţea în fiecare clipă, dar ştia că adevărul iese mereu la vedere şi, oricât ar fi negat, săgeata acestuia o rănise.

Renaştere

Multă vreme, macul a privit spre stele în fiecare noapte. În tulburătoarele lor forme spera să descopere zodia aleasă pentru el. Nu ştia cum ajunsese să deschidă ochii departe de verde, departe de viorile pe care şi le amintea ca prin vis, de muzica pe care o auzea în fiinţa lui circulându-i prin sevă. Tulpina, mai subţire şi fragedă ca pânza de păianjen, îi oferea totuşi puterea de a rămâne drept în furtună. Tocmai în această fragilitate se ascundea vigoarea lui. În rădăcina lui vibra chemarea lui acasă, chemarea libertăţii. Iarba rară din jurul lui tremura în vântul ce şuiera printre zăbrelele prin care plăpândul mac îşi înălţase mândrul chip de culoarea buzelor abia trecute printr-un dulce sărut. Condeiul sorţii nu-l putea închide în această colivie. Macul privea în fiecare zi răsăritul şi îşi dorea căderea. Privea în fiecare zi asfinţitul şi-şi visa libertatea. Înduioşată de soarta lui, Luna îşi trimise razele să-l mângâie. Se respira cu greutate în acea dimineaţă, totul se transforma după sărutul soarelui. Se topea cerul, se înrudea asfaltul cu piatra şi nimic nu putea să aducă o rază de speranţă plantelor ce-şi uitaseră culoarea. Cu privirea înceţoşată, macul se sprijinea de gardul de sârmă prin care se strecurase uşurel încă de la ivirea lui pe lume. O petală atinsese strada parcă înroşind-o. La amiază, alte două petale îşi luau rămas bun şi au căzut. Când ploaia altădată binefăcătoare începu să cadă, macul îşi pierduse veşmântul vieţii. Umilit, se uscă încet, atins de sărutul soarelui din ce în ce mai puternic. În scurtă vreme din cupa cu care dăruise lumii lumina lui macul îşi împrăştia cenuşa. Vântul îi suflă un ultim cuvânt, iar peste oraş seminţele vii pluteau căutând acel loc numit acasă. Tulpina rămasă printre zăbrele amintea de frumuseţea acelui mac ce şi-a visat libertatea. La marginea oraşului, o fetiţă se rugase Lunii cu ardoarea copilăriei. Luna şi-a spus că nu se cuvenea să-i refuze rugămintea, astfel că într-o dimineaţă, fetiţa primi răspunsul la rugăciunile ei. Nenumăraţi maci înroşeau grădina din care culoarea roşie lipsea fetiţei. Era culoarea iubirii, a libertăţii şi a renaşterii... Macul ştia că după orice cădere urmează cel mai frumos zbor posibil...

Sensuri

În cea mai nesigură lume trăiesc pentru că am ales să fac acest lucru. În cea mai cruntă dintre stări am ales demult să învăţ ce este viaţa. Ca să pot alerga prin pădure acum, liberă, a trebuit să pierd totul. Un singur lucru am ales să preţuiesc la adevărata lui valoare, sufletul meu. A fost singurul la care nu am renunţat şi de care am ţinut cu dinţii. Nu a fost uşor să fiu liberă, dar a venit o zi în care m-am oprit şi am admirat străduinţa unui copac de a exploda în mii de flori din iubire pentru viaţă. Copacul acesta nu şi-a făcut griji pentru ce se va întâmpla după ce el va înflori, a dat totul în acea clipă miracol. Asistam la această emoţionantă scenă şi mi-am dat seama dintr-o dată că am ales să mă opresc din ceea ce făceam. Nu era bine să alerg într-un sens care nu avea legătură cu ceea ce eram ca fiinţă, cu ceea ce simţeam, cu ceea ce trebuia să fac din iubire pentru viaţă. Nu poţi forţa pe nimeni să te iubească, nu poţi impune nimănui să petreacă timp cu tine doar pentru că tu îţi doreşti asta. Trebuie ca emoţiile să fie reciproce. Nu poţi şi nu te poţi minţi la infinit că va fi bine când fiecare zi îţi sugerează altceva. Tu eşti o fiinţă minunată, ce poate alege oricând altă cale, mult mai potrivită. Dacă inima ta tresare e semn că ai făcut o alegere bună, dacă lucrurile se tot poticnesc, e semn că drumul nu e cel destinat ţie. Nu trebuie să ai păreri de rău, ai avut un rol, ai ajutat în vreun fel neştiut de tine, dar dacă ceea ce simţi e nesiguranţă e mai bine să alegi calea necunoscutului, e mult mai binevenită. Te poţi pierde în pădure şi poţi respira aerul libertăţii fiinţei care eşti. Poţi alege să simţi pământul sub tălpile tale desculţe, îl poţi simţi vibrând la atingerea ta. Poţi alege să-i spui cât îl iubeşti şi cât vrei să împărtăşeşti iubirea pentru el cu semenii tăi. E timpul ca lumina să te îndrume spre singura lege a universului valabilă mereu, IUBIREA. E timpul ca veşmântul pe care îl poţi să fie purtat ca la marile sărbători. Poartă-ţi sufletul şi lasă-l să aducă lumina în sufletele tuturor! Dă-le din veşmântul acesta celor care nu au şi nu te teme, nu se va sfârşi niciodată... Nu alege tristeţea şi semnele de întrebare în locul bucuriei de a fi tu însăţi! Nimic, dar nimic nu poate înlocui felul în care sângele tău curge prin vene atunci când alegerea ta e corectă. Nimic, dar nimic nu poate înlocui felul în care pădurea primeşte lumina de la tine atunci când libertatea fiinţei tale o călăuzeşte. Eu am fost puţin pe lângă cărare, dar copacul ce a înflorit mi-a dat puterea de a înţelege, mi-a arătat că acordul modului de a gândi este important şi că timpul trebuie dăruit celor care au cu adevărat nevoie de el. Ceea ce-l face infinit mai preţios... Sunt încă în faţa acelui copac. Şi e fabulos. E plin de flori şi de iubire. Nu ai nevoie de foarte multe pentru a alege calea potrivită. Poate doar de adevăr. El este singura cale spre lumină. În clipa în care vei înceta să te minţi vei face pasul cel mai important spre tine. Şi meriţi, suflet drag, meriţi libertatea şi iubirea! La fel şi eu...

Calauza

Am prins felinarul de creanga verde a stejarului de langa casa. E inca intuneric si poate asa vei gasi drumul mai usor.
E focul viu in vatra, chiar daca iarba isi face simtita prezenta, de straja inimii mele. Mi-e dor de mainile tale, obisnuite cu lutul, cu piatra, cu lemnul. Mi-e dor de cetina parului tau si de sclipirea fragedei tale poezii. O biata pasare obidita a atins fereastra cu aripile ei si am crezut ca esti tu, cu toate tainele tale. E noapte si e liniste. Tace si fantana, si somnul a uitat sa rosteasca incantatia-i. Motanul daruit de tine indeamna licuricii la lumina, caci stie ca trebuie sa vii in orice clipa. Aseara, un spiridus mi-a lasat in pragul usii un leac pentru tine si am inteles ca esti ranit, iubitul meu alb, de dinainte de venirea iernii si vii acasa. Din prabusirea brazilor batrani inmugureste padurea, lor li se datoreaza mersul mai departe. Zorile descanta zarile, iar magii vremurilor trecute se inchina la izvorul cu apa vie ce atinge cerul. Tu, preotul alb al Lui, tu, pastratorul cararii drepte, tu, cel ce zboara si nu zboara, esti calauza lor... Le arati drumul spiritelor rare, de dincolo de lespezi. Spiritelor risipite in adanca intunecime le construiesti dale de lumina spre El si in culcusul acestor maini imi odihnesc visurile. Sangele buzelor mele rupte curge si ma intreb daca asteptarea mea va lua vreodata sfarsit. Poate ca lumina felinarului meu aprins imi va raspunde...