Renaştere

Multă vreme, macul a privit spre stele în fiecare noapte. În tulburătoarele lor forme spera să descopere zodia aleasă pentru el. Nu ştia cum ajunsese să deschidă ochii departe de verde, departe de viorile pe care şi le amintea ca prin vis, de muzica pe care o auzea în fiinţa lui circulându-i prin sevă. Tulpina, mai subţire şi fragedă ca pânza de păianjen, îi oferea totuşi puterea de a rămâne drept în furtună. Tocmai în această fragilitate se ascundea vigoarea lui. În rădăcina lui vibra chemarea lui acasă, chemarea libertăţii. Iarba rară din jurul lui tremura în vântul ce şuiera printre zăbrelele prin care plăpândul mac îşi înălţase mândrul chip de culoarea buzelor abia trecute printr-un dulce sărut. Condeiul sorţii nu-l putea închide în această colivie. Macul privea în fiecare zi răsăritul şi îşi dorea căderea. Privea în fiecare zi asfinţitul şi-şi visa libertatea. Înduioşată de soarta lui, Luna îşi trimise razele să-l mângâie. Se respira cu greutate în acea dimineaţă, totul se transforma după sărutul soarelui. Se topea cerul, se înrudea asfaltul cu piatra şi nimic nu putea să aducă o rază de speranţă plantelor ce-şi uitaseră culoarea. Cu privirea înceţoşată, macul se sprijinea de gardul de sârmă prin care se strecurase uşurel încă de la ivirea lui pe lume. O petală atinsese strada parcă înroşind-o. La amiază, alte două petale îşi luau rămas bun şi au căzut. Când ploaia altădată binefăcătoare începu să cadă, macul îşi pierduse veşmântul vieţii. Umilit, se uscă încet, atins de sărutul soarelui din ce în ce mai puternic. În scurtă vreme din cupa cu care dăruise lumii lumina lui macul îşi împrăştia cenuşa. Vântul îi suflă un ultim cuvânt, iar peste oraş seminţele vii pluteau căutând acel loc numit acasă. Tulpina rămasă printre zăbrele amintea de frumuseţea acelui mac ce şi-a visat libertatea. La marginea oraşului, o fetiţă se rugase Lunii cu ardoarea copilăriei. Luna şi-a spus că nu se cuvenea să-i refuze rugămintea, astfel că într-o dimineaţă, fetiţa primi răspunsul la rugăciunile ei. Nenumăraţi maci înroşeau grădina din care culoarea roşie lipsea fetiţei. Era culoarea iubirii, a libertăţii şi a renaşterii... Macul ştia că după orice cădere urmează cel mai frumos zbor posibil...