E primăvară, dar încă mă simt iarnă.
Din ochi îmi lunecă netulburate lacrimi încă şi le potrivesc cu mângâieri delicate în fluturi tocmai buni de risipit prin lume. Îţi zăresc trecerea prin vene-mi pline de lumină şi înţeleg de ce adorm mereu razele Lunii în palmele mele. Nu pot urni curcubeul pe care mi l-ai rostuit în pagini, e semn că e menit acelui loc, iar neştiutorul copac al Iubirii are rădăcini adânci în cuvântul pe care mi-l rosteşti în fiecare seară înainte de zbor. Eşti popasul meu aici şi acum, răgazul meu numit simplu. Poate că primăvara a venit, dar eu încă port fulgii ultimei ninsori pe pleoape şi ascult cum se revoltă dorul în pietrele spălate de apa izvorului limpede de la marginea lumii. Poate că au înflorit copacii, dar eu încă învăţ să scriu pentru tine în alb. Mă simt iarnă, dar privindu-mă în ochii tăi văd că am înflorit din iubire...
