ce-şi poartă albul perdelelor pe la fereşti. Ecouri viitoare lovesc podelele dezbrăcate pe care tălpile mele uneori păşesc. Iarna şi-a uitat din veşminte în drumul ei spre cald acasă şi-n urma ei rămâne necuprinsul răsărit ce creşte în jurul inimii mele. Cocori albi îşi deschid aripile a veghe şi zăresc frânturi din gândurile tale la trecerea prin uşa întredeschisă. Le adun încet, pe rând, în faldurile rochiei şi cu iubire le reîntregesc. Lacrimi niciodată căzute hrănesc florile crescute în sufletul meu, iar culorile mă iubesc încă. Nu m-au uitat, la fel cum nici îngerii nu o fac. Se despletesc acum sorţile şi se plătesc greşeli prin lecţii adevărate, iar teritoriul inimii mele este pământ negru, roditor, abia arat şi curat ca oricând. Este doar iubire acum şi nu ştiu altceva să fac decât să s-o dăruiesc...
