Am fost la marginea lumii, am stat pe acea muchie ascuţită multă vreme admirându-ţi puterea de a îndura acele lucruri pentru care ai decis să fii răspunzător. Nu mă pot obişnui cu durerea-ţi profundă căci mi-a curs prin vene şi mie, speranţa nemaifiindu-mi la îndemână. De gene mi se prind tăcerile tale şi te ascund într-un surâs, în urma lacrimilor trecute. Nu mai ai puterea de a-ţi vindeca rănile şi doar mugurii iubirii ce cresc pe ramurile mele pot chema versurile în ajutorul tău. Sângele lor amărui e balsam pentru zăpada sfâşiată de razele soarelui, pe care rănile tale au păstrat-o neînvinsă. Încă mai ai timp să fii tu însuţi, încă mai ai vreme să înţelegi că umărul meu ţi-e sprijin pentru eternitate, fără dileme. Dacă ai deschide ochii pesemne că m-ai vedea, în sfârşit! Nu te mai scufunda în gândurile trecutului şi păşeşte pe pământul solid al îmbrăţişărilor aripilor mele! Vegheat eşti de ele de acum şi chiar de vei cădea de pe muchia ascuţită de la capătul lumii vei zbura prin umărul meu mai liber ca norii.
