Nu este vremea renunţării, iubitul meu alb! Niciodată nu a fost...
Ştiu, poate părea că povara e fără de putinţă de dus, dar e numai întunericul de dinainte de lumină. Poate părea că este haos, dar e numai atingere de îngeri ce-şi duc misiunile la împlinire. De noi depinde ca să-i auzim. De noi depinde următorul răsărit. Pentru prea mulţi dintre noi e încă tăcere, pentru prea mulţi dintre noi e încă noapte în privire, prea multă gălăgie în mintea ce nu se mai opreşte din alergat. Nu este timpul pentru uitare! Niciodată nu a fost. E momentul să ne aducem aminte de ce. Acum, cu paşii vlăguiţi de atâta glod, cu trupul frânt de loviturile primite, cu mâinile atinse de gerurile anilor trecuţi, cu inima pulsând însă iubire, acum e timpul pentru iertare, pentru vindecare, e timpul când eu şi cu tine dăm în floare. Nu este vremea abandonării, dimpotrivă. E chiar clipa visată. Clipa încrederii depline. Ocrotită sunt, la fel şi tu. E clipa credinţei. A luptei. Întrezăresc urmele lăsate de tine când ai trecut cu mine de mână pe aici. E clipa pe care ne-am amintit-o amândoi de când ne ştim. Minunile există, iubitul meu alb, dovadă că te îmbrăţişează aripile mele. Dovadă eşti chiar tu... E clipa IUBIRII.
