Dezlegare în şoaptă

Pe treptele de ploaie am tremurat îndelungată vreme până când barca mea a ajuns la mal. Din gândurile rupte din ale cerului fărâme am încropit un pieptăn şi astfel pădurea prin care trec  îmi simte mângâierea. Plutesc pe apa marii treceri şi calea mi-e luminată de credinţa-mi din suflet cum că acest drum mi-a fost cândva prorocit. În forma ta cea pură te zăresc, iar sufletul tresare a iubire fără de care nu poţi trăi de acum sub soare.  E vremea când oamenii se trezesc căci timpul nu mai are răbdare pentru ei. E vremea nevăzutului, a ceea ce în piatră s-a dăltuit cândva. Cu matia-mi verde-albastră acopăr paşii tăi, de poeme mâinile mele sunt pline şi lunecăm aproape unul lângă altul pe calea razelor lunii ce strălucesc în noapte numai pentru noi. Simt aripi triste undeva, departe, simţi reguli că se schimbă între timp, privesc ochii tăi şi-mi zăresc cea din urmă răsplată în adâncul lor. Poate că-n scorburi astăzi vor veni pe lume fluturi şi tărâmul altădată plin de cumpene se va echilibra. Poate că nisipul îşi va aduce aminte vremea când era eternă stâncă, poate că florile din părul meu vor reveni încet la viaţă, poate că gura ta adevăr va dărui celor care vor asculta. Şi nu sunt puţini. E vremea apelor, dar e şi vremea când seva iubirii urcă şi e adunată în ciutura fântânii pe sub care drumul nostru trece. E locul anume rostuit pentru noi, e locul anume ticluit de îngeri, e locul meu şi-al tău, aproape de căldura Celui care ne-a iubit mai mult decât pe sine însuşi. Mi-e pleoapa inundată de culorile tale şi inima mi-e plină de strălucirea ta, mii de flori de tei curg pe fruntea ta şi recunosc că-n palmele tale rodul fiinţei care sunt se poate odihni uitând că a fost mereu amânat. Tămâia arde la capăt de lumină şi ce e zi continuă în noapte, iar dezlegarea are loc în şoaptă. E vremea când apele tac şi focul se lasă iubit, e vremea când aerul sărută pământul şi mi-am lăsat încheietura mâinii ţie pentru totdeauna...